Autobiografică
Stefan Doroftei Doimaneanu
------------------------------

Venirea mea pe lume,
A generat neliniști...
Flămând de viață,
Chinuiam nopțile
Și idealurile
Unor părinți,
Doritori de tinerețe 
Veșnică
Și de plăceri
Nestinse.

Copilăria mea,
A însemnat
Poveri în plus
Pentru bunici.
Pentru mine,
Râuri de lacrimi,
Mici satisfacții,
Suspine-n tăcere,
O prietenie tainică
Cu marea,
Și un dor permanent  
De mamă.

În adolescență,
Am străbătut 
Adevăratul drum 
Al cunoașterii
De sine,
Înțelegând devreme
De ce orgoliile
Unor părinți divorțați,
Distrug suflete 
Candide, nevinovate,
De ce aceștia uită
Atât de repede
Să-i iubească,
Și de ce își amintesc
Într-un târziu
Că fii lor există,
Cerându-le
Iertare,
Îndurare
Și bătrânețe liniștită.

Tinerețea mea
A trecut ca fulgerul
Cu visuri împlinite
Dar şi cu deziluzii,

Însă,
Mai presus de toate
A existat iubirea
Desăvârşită!
O floare,
M-a inobilat 
Cu două  petale de diamant!

Îmaculată,
Puternică,
Distinsă,
Neofilită de griji
Sau dureri,
Obosită uneori
De ciudățeniile
Și capriciile unui hoinar,
Străjuiește încă
Hotarele căsniciei,
Împlinindu-și idealurile 
Alături de mine.

Miraculoasă plenitudine
A unei vieți
Uneori imposibilă.