Unsprezece Septembie Cristian Ovidiu ------------------------------ 1 –Bem pasărea fără aripi se aşază la masă cu noi; are ciocul îmbibat în sângele scurs, uimitor, peste timpul rănit pe care îl cercetăm prin ecranul cu peşti toxici, alături de halba cu bere sortită să aducă aerul bolnav al raţiei de viaţă. Liniştita prăbuşire ne inundă venele la New York se moare. Mâine este ziua mea. Unsprezece Septembrie 2 turnați în cenușă Ciocul păsării se înfige în trupul de sticlă în zbor dezarticulat cu aripi risipite. Bolnav pasărea sapă în cercul înfierbântat al aerului otrăvit, se rup cuvintele pământului care frânge cerul rănit în compasul incandescent. Inimi planează și se strivesc de betonul încins tremură carnea lăsată să curgă cu izvor tăcut se împlinește destinul plecării din trup. Cei ce devin zi rup groaza în silabe sunt fiii neajunși ai tăcerii se nasc în oceanul de ochi cu brațe desprinse, turnați în cenușă vocile lor hașurate traversează versetul topirii întru ființă. Unsprezece septembrie 3 Primele Ore În sângele învolburat frica bântuie în perfuzii. Văzduhul înghite suflarea. se așterne tăcerea în copaci. Ninge peste apa interzisă Umbra vieții miroase a duhoare, fuga continuă din timpul suferind spre colindul de iarnă. Vânătorul sună din goarnă, căprioare traversează orașul, într-un decor pustiit rujul iubirii își tulbură culoarea. Se aud primele sirene, iarba va răsări prin ciment. Unsprezece Septembrie 4 Aripile noastre Sânul tău gust al piersicii plânge în epava unui vis răstignit expus zborului neterminat nu-ți fie frică, norii poartă chipul nostru vom avea aripi din tencuială trupurile captive se vor desface în lumină ușile deschise vor lăsa iarna în toamnă este timpul să abdicăm din visul care decora altădată cerul în căutarea primăverii. Nu-ți alunga zâmbetul vreau să-l păstrez în ființa care se zămislește din foc și cuvinte în liniștea așternută vom avea aripi Unsprezece Septembrie 5 Gândul fiului De astăzi mama va împleti așteptarea în părul păpușilor din geam cu cârlionți de mătase din pletele lunii pe buze le va pune ruj din praful de stele își va dori la masă fiul dar acesta nu va mai avea suficientă lumină să învețe numărătoarea secundelor în drumul spre casă. în mod permanent ea va locui în salonul dimineților albastre, căluții de mare și berzele o vor însoți. Din coșul lui cu rufe purtate va scoate cântecul de patefon pe care îl ascultau împreună, apoi meticuloasă îl va înveli în straie de duminică. După amiaza va pregăti cina pentru timpul șchiop Telefonul 6 La capătul firului sunt secunde pe care timpul le înrămează spaima de a nu pierde zâmbetul bogat al toamnei desprinde silabe din carnea cuvintelor se naște strigătul de iarnă al fricii stăpâne din sânge întunericul iscălește vocale pe diapazonul vocii clinchetul metalic îmbracă stingher singura chemare stinsă în marea de foc a zborului