Marea si cubul
Azoitei Stefania
------------------------------

Am ascuns imensitatea mării
Într-un cub de sticlă
Poleit pe margini cu sentimente carbonizate,
Dar, din fericire sau din păcate
Ne-am închis şi pe noi
În acea monstruasa calamitate.

Cuvintele erau disfuncţionale,
Iar sunetele ciopârţite în adâncuri prezent uitate,
Tu gata să mori înecat de acea mare.
Eu, îndrăgostită fiind, eram de mult scufundată
În una şi mai mare.

Eram doar noi doi şi marea.
Însă ţie îţi era frică de mine
Şi de ea.
În timp ce eu jonglam cu iluziile unui cub de sticlă,
Pe lateral, marea ardea.

Ardea de dorul inseia,
Căci în  fiecare colţ de stea 
Valurile şi le pierdea şi tot ea nemuritoare
Tăiată-n patru de oameni oarecare?
De suflete transparente la iubire
Şi pierdute în goluri de simţire ….

Am ascuns imensitatea marii
Într-un cub de sticlă.
Ea s-a obisnuit cu idea şi s-a îndrăgostit de cub.
Tu, de atunci încă mai cauţi ieşirea cu privirea.
Eu sunt în faţă ta, aşteptând.

Dacă nu v-aţi dat seama,
Eu eram ieşirea.