Lăsați-mă s-o plâng! Gabriel Stănciulescu ------------------------------ Lăsați-mă s-o plâng! Fug secundele din viață, Zboară un an și-mbătrânim, Ne trezim c-un prag în față, Clipa când ne despărțim. E despărțirea de părinți, Cruntă tragedia noastră, Azi ne spun să fim cuminți, Mâine-s raza dintr-o astră. Plâng pentru parinți ce mor, Plâng când dorul mă sfîșie, Când pașii-s mici și fără spor, Iar de mâine-s veșnicie. Lăsați-mă, vă rog, să plâng, Părinții noștri, care sunt Doi ochi apuși, ce privesc lung, Smeriți, dar demni pe-acest pământ. Mă înfruntă lumea, viața, Mai toți din jur sunt supărați, Nu pot să-mi ascund fața De-ai mei prieteni și de frați. Plâng în mine și iar plâng, Părinții cu grea povară, Durerile cu greu le-nfrâng Să ajungă pân’ la vară. Ei mai speră, fără vrere, Că-n curând va fi mai bine, Se hrănesc cu vorbe tandre... Tratament pentru suspine! Fac eforturi să n-o plâng, Murmură în gând jelanii, Din nou fricile mă înving, Ca-ntr-un zbor au trecut anii. A cedat a mea redută, Nu am putere, nu sunt zmeu, Simt că lupta e pierdută... Și mă rog la Dumnezeu; Iartă-mi Doamne egoismul! Iartă-mă, e plâns ceresc! Înțelege-mă, nu-s primul! Și-n pământ am s-o iubesc! Autor: Gabriel Stănciulescu