ZIUA H
SAlecsandru
------------------------------

Tânjind mereu la ceruri paralele, 
Doar câte-un fulger ne unea,spontan 
Ca mângâerea-n vremuri de tăcere, 
Ca oaza în Sahara ce eram. 

Ştiam de mult,simteam deznodământul 
Ce prin cuvântul răstignit va fi; 
Si  bănuiam că astăzi legământul 
În rime semănat,s-o nărui. 

Un vis frumos,zbătandu-se ,îmi cânta 
Al destramarii ,tragic recviem; 
Spre albăstrimi eterne se avăntă 
Purtând cu el fatidicul blestem. 

Nu plâng.Mă scald în sânge de crepuscul 
Căldura lui s-o pot în piept purta. 
Chiar de-ar părea un gest naiv,minuscul 
Va fi o punte spre lumina ta.