Alchimistul
Alexandru Cristian
------------------------------

Soarele topeşte zăpada,
apa spală nispul sfărâmat de vântul 
ce etern hrăneşte iarba.

Seva pământului răspândeşte viaţa 
în frunza pe care un om o calcă cu indiferenţă,
raza lunii rupe lacul în două.
 
Munţii gem de comori, metalul îi aduce
cu picioarele pe pământ, 
bătrâni orfevrieri îşi rup degetele
în blestematul minereu,
mineri mor pentru o glorie 
de alții purtată la frivole baluri, 
doar unul este magician.

Lutul umed îl frământă, îl descântă, 
îl stropeşte cu nemuritoarea apă a vieţii, 
din el se naşte aurul, de fapt renaşte.

        
Aurul este sufletul pământului, 
argintul mintea sa...
ochii îi sunt albi, plini de lacrimi,
o viaţă, atât a aşteptat,
iar o secundă de furie 
i-a luat această bucurie.

Întunericul l-a cuprins, mintea îi este far,
foc prin răceala nevederii.

Îşi doreşte un ultim lucru, 
aurul să nu se răzbune pe el,
iar pământul să nu-l devoreze.
îi tremură mâinile, cartea plină de smoală cade,
flacăra se strânge, îl izbeşte o adiere în faţă,
ce plăcută adiere, ce serenitate.

Un catharsis etern va urma pentru el,
ultimul om ce a sperat să-l detroneze pe Zeus,
dar un altul îl va supune pe el,
pe buze i se citeşte veşnicia,
iar în inimă i se vede
tristeţea înfrângerii seculare.

O ultimă cădere, o ultimă mântuire caută el
amantul minunilor, un ultim suspin,
al celor care mor pentru ce iubesc!