Poem ecliptic
Cristi
------------------------------

odată
m-a tras iubirea de mânecă
să mă întrebe
de tine.
n-am ştiut ce să-i răspund,
am tăcut,
de două ori mai adânc
decât cea mai solemnă tăcere
şi-am trezit din comă un surâs,
simţind cum în mine reverberează
din fiecare cameră
a inimii
câte o silabă
a numelui tău.

sunt atâtea legăminte
şi ploi de năzuinţe
pe strofa
unde-mi eşti lumina
încât
nici lipsa de raţiune
a valsurilor noastre mute
nu s-a împotrivit
să fim
poet şi muză, 
concentrici
într-un vis.

mi-a crescut un dor
cât luna
în locul unde
mi-am proscris simţirea
şi nu ştiu să explic cadenţa 
acestor pâlpâiri de viaţă
ce-mi înţeapă atât destinul
cu schiţa sărutului tău.
din lipsa ta se nasc himere
să îmi taie rostul
în două tabere antagoniste,
de ideal şi imposibil,
sub cerul unui poem ecliptic
trasat pe axa buzelor tale
de stângăcia dragostei oculte.

rolul tău e atât de sacru,
te-aplaudă tot trupul meu
pe scena de crescendo,
din mâine în mâine,
tot mai intens,
tot mai suav,
tot mai veridic,
de parcă nu ai şti
ca în miezul
acestor agregări de sentimente
eşti tu.

azi 
am tras iubirea de mânecă
să o întreb
de tine.
şi-a fost de-ajuns
o răsfoire de suflet
să te văd 
cu chip retoric, 
răspuns la întrega mea trăire.