Femeia dintâi
Elena Nitoi
------------------------------

FEMEIA DINTÂI

Marea cea roşie aşteaptă porunca nimicirii de aripi şi soli-cucuvea,
dar Lilith îi cruță vazându-i pe valuri plutind sfidător către ea.
Trei îngeri războinici purced spre altarul păgân dintr-o vale,
Şi cară porunci din tatăl divin şi armuri gri cu zale.

Mesagerii pătrund în sfera trufiei, pe tărâmul femeii dintâi;
Are mantia neagră-cărbune şi ochii galben-lila-albăstrui...

"'-Venit-am a-ți cere lepădarea de demoni, de blesteme şi moarte,
de-a dreapta bărbatului să te-ntorci, smerită, fară păcate!"

Lilith măsoară curajul crăpat din tremur şi oase,
se-ndreaptă de spate şi purcede intonații stridente-apoase:

"În lumea în care mă țineți în lanțuri parfumate în alb,
sub coastă adamică-i rece, mă doare, nu-i cald!

Smerită, dar dreaptă, cu voce şi spirit voit, nu plantat,
m-au prădat trădatorii de suflet...copiii mi au luat!!

Îmi cereți sa vin, să mă-ntorc în păcat simulat?
să-mi uit obârşia de mamă, să deznod legământ blestemat?!"

Mesagerii-şi şoptesc concluzii albastre şi plâng...
Durerea de mamă-i înmoaie din sânge-n pământ.

"Femeie dintâi, hotarât-am şi unul, şi toți la un loc
să îți plângi lăstăraşii departe, cu ură şi foc,

Dar cruță-ne pruncii de pedeapsa cu moarte eternă
şi lasă-ți consoartele să-nmulțească grădina perenă."

Vârtejuri de apă se-ndoiau rastignite pe stâncă,
iar marea turbată clocotea într-o lume prea strâmtă...

Lilith ridică bărbia desenată de lacrimi albastre,
zâmbeşte perfid şi răcneşte în văi prea sihastre:

"Dacă o Evă costală vă este zeița maternă de carne,
am să las sa trăiască Cainii  şi Abelii cu aură-n coarne!
Amuleta de lemn scrijelită la capăt s-o aibă aşezată,
Şi pruncul trăi-va în Edenul cu credința crăpată!"

Cu capul plecat şi aripi în jos prea lăsate, cu dor
părintesc şi dreptăți nedivine, încalecă-n nor
şi se pierd către Raiul cu mere degeaba şi gust amărui ,
gândind îndoielnic la neatârnarea femeii dintâi.