Ultima duminică
Dan Lazarescu
------------------------------

Era ultima noastră duminică împreună.
Timpul se prelingea prin noi, 
mut.
Nu avea, 
evident, 
cum să ne spună
Că prin tine deja, 
definitiv, 
a trecut.

Că prin mine 
urma să mai curgă o vreme,
Să-mi mai sfârtece lacrimi, 
să mă mai mintă în vis.
Să mă-nveţe, 
ca pe-un nătâng, 
a mă teme
De propriile pleoape. 
Să mă condamne 
să ţin ochii deschişi.

Era ultima noastră duminică împreună.
Noi tăceam, 
dar privirile noastre îşi vorbeau.
Îşi aminteau 
cum am sădit între noi vreme bună.
Privirile noastre, 
adio, 
în felul lor, 
îşi spuneau.

Era o zi cât se poate de frumoasă, 
era primăvară.
Soarele umplea cerul răsfăţat 
şi râdea.
Noi ştiam amândoi, 
negreşit, 
că o să doară.
Că furtună-am să fiu 
când tu o să-mbraci liniştea.

Era ultima noastră duminică împreună.
Între noi se-ntindea, 
calmă, 
marea unei despărţiri.
Urma să mai privim 
acelaşi cer 
şi aceeaşi Lună
Doar ca suflete, 
plutind 
pe corabia speratei nemuriri.