Minciuna
Emaanastasia
------------------------------

Minciuna

Minciuna are aripi fumegânde
La răsărit, la nord, dar şi la sud,
La vest şi la oricare om pătrunde
În bobul vorbei înflorit ori crud.

Minciuna are talpa zdrenţuită
Şi poale scurte prinse de genunchi,
Pe care printre vorbe şi-le-ntinde,
Apoi le strânge seara în mănunchi.

Minciuna are ifose de doamnă
Şi se arată mândră peste tot,
Lăsând în locul părăsit o toamnă
În care adevărul e un ciot.

Ea e unealtă scundă şi rotundă,
Şi e mai lată ca un topogan,
Pe-acolo vorba rea vrea să pătrundă
Din gura celui care ţi-e duşman.

Ea e un foc ce singur se-nteţeşte
Să ardă adevărul pe deplin,
Când omul bun minţind se preamăreşte
Descătuşând al inimii venin.

Minciuna niciodată nu se-ascunde...
Ea iese la raport precum un şef
Şi nu dă socoteală, nu răspunde,
Ci se cinsteşte după bunul chef,

Minciuna este unsă-ades cu miere
Şi trece-alunecând fără cusur,
Mai pură decât clipa care piere
Săltându-se din sufletul obscur.

E-atentă la orice cuvânt se-arată
Înălţător ori mai supus ca ea
Şi dacă e cumva contrariată,
Se-aprinde iute-arzând precum o stea.

Aripile-i rămân vii, fumegânde,
O-nalţă şi-o coboară grandios,
Lăsând în urma lor, dâre profunde,
De fum albastru, ‘n omul mincinos.