Poate când m-am născut
Dan Lazarescu
------------------------------

Poate, când m-am născut, nu m-am născut eu,
cel ce trebuia să fiu cu adevărat.
Poate că m-am născut fără mine.

Aveam ochi, 
dar nu vedeam nimic din ceea ce trebuia să văd,
aveam ochi, 
dar poate nu îmi reflectau adevărul prin retine.

Aveam gură,
dar nu spuneam nimic cu ea,
doar vorbeam, strigam, cântam
şi uneori sărutam...
(mai mult sau mai puţin bine).

Aveam picioare,
dar nu mergeam nicăieri, 
doar umblam
pe atâtea şi atâtea cărări...
cu ele veneam uneori către Tine.

Aveam tot ce are oricine,
dar nu mă aveam pe mine.

Poate aşa trebuia să fie.
Trebuia să se întâmple toată această risipă
de timp şi... de timp,
până să simt cum un vis, 
parcă din mine cel stins,
mă ridică.

Şi mă face să zbor,
dincolo de foame, de sete...de carne.
Mă înalţă să văd
cum urma paşilor mei pe pământ uitarea o arde.

Poate aşa trebuia...
să mă pironească viaţa pe propria-mi cruce.
Înainte să-mi răsară lumina în suflet,
să-mi arate inima drumul pe care mă duce.

Către ce?
Poate către harul de a vedea 
peste foame, şi sete, şi carne ... departe.
Dincolo de propriul nimic
şi de propria moarte.
.....................................

Iartă-mă, mamă!
Că nu m-am născut
eu, cel de astăzi, din tine.
Poate că aşa trebuia... 
să mă mai nasc încă o dată...
din mine.