Tablou meu Crina Lazăr ------------------------------ Tabloul meu Cine sunt eu? Sper să-mi zăriți ochii rătăciți prin ploaia de cuvinte ce-mi înflorește-n minte. Nu voi începe clasic, cu ,,am văzut lumina zilei în...,, pentru că m-am născut noaptea, plângând. Însă, lumina zâmbea și mă aștepta în fulgerele din furtuna de vară stârnită parcă de sosirea mea, într-o seară. De ploaie m-am îndrăgostit pe loc! Nimic nu mă liniștește ca ropotul picăturilor ce coboară din nori în linii drepte, aplecate ori cârlionțate, izbind pământul, obrajii și gândul, mai delicat ori mai apăsat, domolind efervescențele rebele din gândurile mele. Primii douăzeci de ani i-am trăit așezat, la sat. Aveam viața senină, Someșu-n grădină, păduri, pământuri bogate, apoi, la ,,școli înalte,, am plecat, străină... Câteva diplome, ținute-n vitrine, nu mi-au ucis țăranca din mine. Acasă înseamnă ograda în care știu toate pietrele, toate florile, și toți norii din care se face târziu. Acolo nu așteptam primăvara, ci mugurii, să crească și să pocnească, lalelele, liliacul să-nflorească, iar broaștele și berzele să aducă, în cer și în luncă, surâsul vieții în raiul dimineții. Vara, așteptam să învie culori aprinse-n iubiri și în trandafiri, copiii și puii rândunelelor să absolve lecțiile de zbor, iar soarele să binevoiască să încălzească apa Someșului pentru scăldat pe înserat. Toamna, vântul era stăpân! Tot mai rece și mai hain, smulgea frunzele în grabă, punea frig și tristețe în ploi, strivea verdele din iarbă și zâmbetul din noi cu o nepăsare otrăvitoare. Apoi, se făcea liniște într-un mod asurzitor… Se puteau auzi glasurile morților. Cereau puțin: O aducere aminte, o crizantemă și o lumânare în ultimul senin. Iarna creștea flori de gheață în oase, în ochi, mâinile ni se lipeau de clanță și nasul de geam după ceasuri de mirare în fața traiectoriei mereu surprinzătoare a fulgilor în zare. Da. După flori, zori și fiori se făcea împărțeala timpului și după munca pământului- arat, semănat, săpat, udat, cules din deal și din șes. Satul înseamnă în primul rând rădăcini, de cer și de pământ. Oameni... frunze în vânt, vin și pleacă, se nasc și mor... Apele, cerul, pământul, pădurea rămân la locul lor, pururea. În pământ se scurg visele moarte, precum din cer curg stelele coapte. în pământ se scurg amintirile moarte. În pădure, știu bine, toți copacii cresc din mine, direct din inima mea, Someșu-mi curge prin vene, ca întunericul într-o cafea, ochii-mi aleargă pe câmpuri, culeg buchete de maci, împletesc din ei cuiburi pentru toți oamenii dragi. De le-aș fi odihnă și leac încă vreau sfert de veac... Ce ar mai fi de spus despre mine? În diminețile senine îmi fac o cafea fierbinte și amară și o savurez după perdea așteptând soarele să apară. Mai bine de-un ceas ascult mierla cântând că mi-e tare dragă, apoi prind câteva raze, râzând, și mă leagăn ziua întreagă. În zilele cenușii, îmi scot fluturii portocalii la plimbare, pe dealuri imaginare unde Tu-mi ești Lumină, Soare. Ador verdele de iarbă și petecele albastre de cer, îmi place să citesc, să visez, să iubesc până când stelele pier. Mi-s dragi bufnițele, zâne de catifea, pentru că bătrânele, înfricoșate, le alungau cu pietre de pe case, nu cumva să le prezică vreo moarte. Și nu-i de mirare! Cu tristețe și înfiorare constat că familia din deal e tot mai mare. De acolo satul începe să fie al meu, țara să fie a mea! De acolo începe Dumnezeu, nu de altundeva! Zâmbesc! Și zâmbete cresc! De mică aveam senzația că deasupra cimitirului, în albastrul cerului, sunt mii de ochi rugători, întrebători, iertători sau poate doar speram să le rămână măcar ochii nemuritori? E trist cum se așterne uitarea pe pământ... Rămânem vagi portrete la câțiva dragi în gând… Iată, în câteva rânduri, stridențele din gânduri văzute de sus, dinspre apus. Cum e viața mea? Ca și a ta! Un amestec efemer de pământ și de cer! 1 iulie 2020