Zeița mea cu taine abisale
Bogdan Boitan
------------------------------

Zeița mea cu taine abisale 

Cădea în fulgi din pleoapele-amintirii, 
Topindu-se în lutul cărnii mele, 
Mă dogoreau văpăile privirii, 
Mușcând misterul ochilor de stele. 

O dragoste lovită de frisoane, 
Se strecura pe tâmpla ei încinsă, 
Mă-nfășuram în propriile-mi odgoane, 
Să nu mă piardă zarea ei întinsă. 

Când mâna îi ardea ca o zăpadă, 
Ea mă lăsa s-o sting în palma mea, 
Săruturi lungi cădeau ca o cascadă, 
Iar timpul amuțise undeva. 

Ne explodau în sânge toți atomii, 
De parcă n-aveau aer să respire, 
Se clătinau în fața noastră pomii, 
Înspăimântați de-atâta fericire. 

Mă strecuram în lutul ființei sale, 
Cu tyrsul căutam la toate sens, 
Eu spulberam zăpezile din cale,
Ea viscolea întregul univers. 

M-am sfâșiat bucată cu bucată, 
Și m-am izbit de fiecare val, 
Dar, încă, a rămas în mine piatră, 
Să-ndiguiesc iubirea ei pe mal. 

Zeița mea cu taine abisale, 
Ți-am ridicat din stihuri monument, 
Și te-am zidit cu mâinile-astea goale, 
Amețitor de sus pe firmament.

@BFB