În pădure-i proaspăt și răcoare Și uitate sunt apusuri roșii, Iar în satul părăsit de Soare Înfloriră strigătul cocoșii. Cu apeluri semiadormite Ce-ar dori ei de la miezul nopții? Stelele clipesc doar neclintite Compunând o cotitură sorții. Patria! Cuvânt ajuns în șagă, Prefăcut în ieftine dichisuri Mi-a rămas în sufletul meu dragă Și e eroina mea din visuri. De pe deal se vede bine-n jur ea Și-i citesc și liniști și alarme Când în spate freamătă pădurea, Iar în față satu-ncet adoarme. Zarea nu desparte, ci unește Luminițe tremură în noapte... Ce-i că ard doar becuri pământește Sau cereștii aștri ard departe? Sunt lumini și forța de mărime Nu se bagă-n calculări de minte Când văzduhu-i numai prospețime Că nu vreau să mai pronunț cuvinte. Patria îmi este infinită! Înțeleg acum atât de bine. Doar mă doare inima-mplinită Când se sting jos stelele senine... Victor Bragagiu