El cântă pe țărm. Perfida, unda mării s-alintă. Ea zicea: Mă simt silfidă, prinde-mă - și sunt a ta... Marea chicotea: - Ha! Ha!... Și-a sărit în apă fata. Unda mării, înspumată, doar atâta așteptă. Ca pe-o floare-n vânt o poartă valul viu și apa moartă. El o caută-n zadar: trupul ei mereu își pierde în argint albastru-verde auriul chihlimbar. Iată - atingând nadirul sânii goi și trandafirul. Dar cu mâna prin safire pescuitu-i o poveste fără margini, ca și marea. Consumată-n strălucire, ziua nu le-a dat de veste să-și consume-îmbrățișarea. E târziu. Când - beat de dor - el o prinde și-o sărută, unda mării scade, mută, tremurând în jurul lor. Unde-s țărmurile?... Nu-s. Doar azurul jos și sus, clatină pe valuri crețe tulburată frumusețe, ani de fum, eoni de foc. Oșie de vis a lumii, ei - în lingușirea spumii - ard rotindu-se pe loc. Toate-n jur se sparg, se curmă, se desfac, se prăbușesc. Numai ei nu mai sfârșesc sărutarea cea din urmă. - Prinde-mă și sunt a ta, murmură apa lividă. Iat-o prinsă! Dar a cui e? Unde-i sprințena silfidă? Unde-i cel ce-o caută? Joacă apa amăruie neagră-vânătă-verzuie. . .
sâmbătă, 19 aprilie 2025