În oraş la Bucureşti, În curţi nalte şi domneşti Mândră masă e întinsă Şi de mari boieri cuprinsă. Dar în mijloc cine şede? Mircea-Vodă în mijloc şede, Şi la dreapta lui se vede Doi Căpleşti şi trei Buzeşti Zmeii Ţării Româneşti, Purtătorii oştilor Şi fruntea boierilor. Ei toţi beau, se veseleau Şi pe domn îl fericeau, Dar când fu despre beţie, Despre dalba veselie, Iată, nene, că sosea Şi la domn îngenunchea Radul din Calomfireşti, Zmeul Ţării Româneşti, Cu sluga lui, cu Nedea, Ce de mic îi tot dădea Ajutor bun de putere Şi cuvânt de mângâiere: „Domnule, măria-ta! Fie cum oi cuvânta: Îţi aduc ţie-nchinare, Ca unui frate mai mare, Şi-ţi doresc mereu să fii Cu izbânzi şi veselii. Dar ştii, Doamne, ori nu ştii Că tătarii m-au lovit Şi tătarii mi-au robit Copilaşii Drăgălaşii, Măiculiţa Drăguliţa. Rău mă doare inimioara De copii, de soţioara, Dar mă doare şi mai tare De măicuţa ce mă are, Că-i creştină şi bătrână Ş-a să-ajungă a fi cadână, De râsul căpcânilor Prin casa păgânilor. Rogu-te, măria-ta, De vroieşti a m-ajuta, Dă-mi ajutor pe Buzeşti Şi pe cei tustrei Căpleşti, Purtătorii oştilor Şi fruntea boierilor!” Mircea-Vodă îl asculta Şi din gură cuvânta: „Alei! Radule mişel! Mai aşteaptă tu niţel, Până ce vom ospăta, Până ce ne vom culca, Până ce ne vom scula, Să văd ce vis om visa Ş-apoi ajutor ţi-om da!” Radu buzele-şi muşca Şi la faţă se schimba. „Să trăieşti, măria-ta! Iar dacă te-oi aştepta Până ce îi ospăta, Şi până ce te-i culca, Şi până ce te-i scula, Să vezi ce vis îi visa, Tătarii s-or depărta, Păgubaş ei m-or lăsa!” II Radu iute-ncăleca, După duşmani se lua Cu sluga lui, cu Nedea, Ce de mic îi tot dădea Ajutor bun de putere Şi cuvânt de mângâiere. Gonea el, mereu gonea, Gonea, nu mai ostenea, Nebăut şi nemâncat, De dor mare frământat. Când a fost a treia zi, Pe tătari el îi zări, Atunci Nedea că grăi: „Hei! stăpâne Radule, Ascultă-mi poveţele, C-acum e pe vitejie, Pe vinceală sau robie, Taie tu marginile, Eu să tai mijloacele; Care-a scăpa de la mine Să nu scape de la tine!” În tătari ei se izbeau, Vârtej de moarte făceau, Şi tăiau, nene, tăiau, Pe tătari îi risipeau, Şi pe cei robiţi scoteau Şi pe acasă-i trimiteau. Dar pe maică-sa bătrână N-o găsea-n ceata păgână. Radu-n scări se ridica, Ca vulturul se uita Peste câmpii Lăpuşnei, Peste câmpi merei pustii, Şi cum sta şi cum ochea Iată, nene, că zărea Un cort mare şi rotat, Cât un cort de împărat; Şi-n cort zărea pe-un mârzac, Un mârzac de la Bugeac Care-n braţele-i strângea O creştină ce plângea. Fulger Radu se făcea, Ca un fulger se ducea Şi la cort se repezea, Pe mârzac îl reteza Şi în lance că-l lua, Mort în câmp îl arunca, Apoi vesel purcedea Cu mă-sa şi cu Nedea, Ce de mic îi tot dădea Ajutor bun de putere Şi cuvânt de mângâiere! III Iată la mijloc de cale, La fântâna dintr-o vale, Iată bună-mpreunare Cu cinci voinicei călare, Cu Buzeşti şi cu Căpleşti Zmeii Ţării Româneşti! „Noroc bun, şi cale bună! Ce vânt dulce vă adună Şi cu mine vă-mpreună?” „Noi în cale ţi-am ieşit C-avem dor de hărăţit. Şi la harţă vitejească Şi la joacă războiască.” Ei la harţă se luau, Pe jurământ s-apucau, Stăpânii să hărăţească Şi slugile să-i privească! Începea dar de călare Harţa cea din fuga mare, Paloşele zângănind, Suliţele învârtind, Buzduganele ciocnind Şi din gură chiuind. Când deodată cei Buzeşti Şi cu cei tustrei Căpleşti Peste Radu năvăleau, Cu cinci lănci îl străpungeau, Apoi capul îi tăiau, Pe-o tipsie îl puneau Şi la domnul îl duceau Şi cu toţi aşa grăiau: „Alei! doamne, doamne Mirce! Alei! doamne mult voinice! Radu de-ar mai fi trăit, Scaunul ţi-ar fi răpit! Iată capu-i, dă-l la corbi Şi copiii lui fă-i robi!” Bine vorba nu sfârşeau, Iată, nene, că veneau, Sluga veche, moş Nedea Cu măicuţa Radului La scaunul Domnului, Şi-amândoi îngenunchea Şi, plângând, maica zicea. „Alei! doamne, doamne Mirce, Alei! doamne mult voinice! Fă-mi dreptate, fă-ţi dreptate, Radu că ţi-a fost bun frate, Că eu, doamne, din păcate, M-am iubit cu taica tău De-am făcut pe Radul meu!” Domnul Mircea greu ofta, Pe bătrână o scula, Mâna dreaptă-i săruta Şi pe loc dreptate-i da. El boierii aduna Şi de moarte-i judeca. Gâdele îi apuca, Sus, la scară-i aducea, Un covor le aşternea, În genunchi îi tot punea Şi mâneca-şi sufleca, Şi pala şi-o ridica, Şi capetele zbura, Zburau pe scări de-a dura, Când Buzeşti peste Căpleşti, Când Căpleşti peste Buzeşti.
sâmbătă, 19 aprilie 2025