Trezită-s din visare... Dispare iute ora şi ziua-i tot mai mică, Iar soarele aţipeşte, părând că-i obosit, Din umezeala văii un abur se ridică, Apoi dispare-n zare, de vânturi risipit. Trezită-s din visare de-o ramură la geam Pe care o rândunică a poposit o clipă, Aud singura frunză- „Ca mamă îţi eram, Te-adăposteam în noapte, ferind a ta aripă.” „O, frunză, biată frunză, îi spuse rândunica, Curând vei fi alături de iarba cea uscată, Te-aşteaptă de-adăpost, broscuţa şi furnica Să le fereşti de brumă şi apa îngheţată.” Tresare biata frunză, se uită-n jur cu jale, Căci ale ei surate deja sunt gros covor, Ar vrea cumva să scape de ploaia în rafale Şi poate rândunica să-i fie de-ajutor. Dar când să îi vorbească, n-o mai zări alături, Ci sus pe bolta tristă, în zbor neabătut, Oftă privind cu jind la păsările-n stoluri Şi-al ei suspin ajunse doar un ecou tăcut. Când vântul fără milă pe suflu o atinse Se legănă învinsă, plutind pe ultim drum, Lumina din nervuri încet, încet se stinse Şi ea se aşeză, să dormă-n veci de-acum.
sâmbătă, 31 mai 2025