I Și-a venit un nor cu coarne peste sufletul meu, Doamne să mă-npungă a venit numai chiar din infinit. Și-a venit un os subțire dintr-o altă-naltă fire dat cu fluier supt de sunet și cu fulger fără tunet. A venit la mine nimeni, săruri și piper și chimeni, verdele din frunza smulsă, laptele din țâța scursă și mi-au pus la ploape-un fel de vedere, de cercel și în inimă nisip și pe chip altfel de chip, voind nevăzută hidră să mi-o-ntoarcă-n sus, clepsidră. Nemaivrând în mine sânge, ochiului i-au dat a plânge tot cu luna lacrimă cu stelele patimă. A venit la mine "Da" care tocmai învia și-a venit la mine "Nu" de însumi vărsat în tu. Au venit să îmi propună ca să fiu la noapte lună și-ntre coaste să îmi fiu alergare de-argint viu, de aur, de platină, de stejar, de paltină, de cuvânt, de necuvânt, neștiind că sunt pământ.II Atârnat de ploaie ca vântul de nori ca negrul de aripa neagră. Bate bătrânul fâlf, bate, zboară bătrânul pe sub pământ printre viermi și rădăcinile minunate ale stejarului, ale plopului, ale gutuiului, ale prunului, arinului, ale nuștiucuiului.III Pește, lapții tăi de pește, dedesubt mereu aflat ah, Carpaților, cerește stâncile din voi decad mai ducând la vale o monedă sau vreun vultur smuls impar, decăzut prin lumea cea concretă roaba legilor cu har. Per Scorilo, Decebalus pe un vechi, oho, de tot zeu-inel ținând dantura cea lactee strânsă-n bot. A băut din țâța mare hrana cea otrăvitoare cântărită în cântare, țepenită în cleștare cum e musca-n chihlimbare, cum e trupul pe picioare și mirosul din pahare și pistolul în șerpare, cum e, "are" în "nu are" , nu-știu-ce în nu-știu-cum, ieri și mâine în acum.IV Duce-ți trupurile. Un dulce dor mă paște-n câmpul de mohor: Neânșeuat, nepotcovit, neânjugat. Duceți trupurile. Să se lase albul cel mai alb pe oase, să îmi fie duhul ghimp rupând pielea de pe timp. Duceți trupurile. File spartă coasta-colivie, inima să iasă-afară la vedere peste țară. Duceți trupurile. Fie spartă coasta-colivie, inima să iasă-afară la vedere peste țară. Duceți trupurile. Doamne, să ne dezbrăcăm de haine, cum e apa dezbrăcată de izvorul care-o poartă și se-mbracă-n cel ce-o bea însetat de setea sa de rămâne tot neud de la nord până la sud. Trupurile! Nu vederea cea căzută-n ochi ca mierea nici auzul, nici mirosul locuind în trup ca osul. Duceți trupurile. Vină peste noi din nou lumină. Duceți trupurile. Bate mulțime-n singurătate. Scade marea. Trupurile valuri scad în tuburile pietrelor din cuburile sărurilor, malurilor. Duceți trupurile, trupurile Scade marea, cuburile sărurilor se usucă cu un fel de dor de ducă.V De două mii, pământul, de ani se îngrașă cu trupuri din trupurile noastre născând mereu copaci. Și timpu-și smulge ochii și-i lasă ca pe-o nadă cercând să prindă-un pește al vederii. Se-ntinde o blândețe încolăcind în sus câte o rază-a lunii împietrită. De două mii de ani acest pământ din trupurile noastre face parte. Noaptea, în lanul cel de grâu când fluier herghelia din prundișuri suntem de față eu și tu și tu și tu, viii și morții laolaltă. Un nod e-n viață. Restul frânghiuei spânzură în jos. O mie de strămoși atârnă-aici de fiecare suflet. Străbunii dorm, apele curg, luna răsare și apune. Pământ de carne ești, pământ de carne... Pentru un om o, câtă lume! Pământ atârnând înapoi cu morții tăi, tu care-mi începi direct din spinare, pământ de carne de mii de ori sărată sub șei de sare. Pământ de carne, bun de mâncare, pământ de oase străluminând o, ce miros violent, ce sfântă duhoare de diamant au pietrele tale, pământule de pământ! Am să te-ngraș la rândul meu cu mine, lăsându-ți doar scheletul alb să-ți fie verighetă-n jurul râurilor, pământ de carne, pământule de pământ.
sâmbătă, 19 aprilie 2025