Urât şi sărăcie sunt acei doi tovarăşi, A căror urme crude le aflu pururi iarăşi Pe orice chip şi-n orice-ndrăznii de a iubi… Iubit-am poate cântul, voit-am a robi Cu el un suflet dulce, al meu întreg să fie… Zburat-au chip şi cântec – urât şi sărăcie! Căci ce nu ai în clipa în care ai dorit Se schimbă-n rău cu vremea, de farmec sărăcit. S-arată înainte-ţi o schele despoiată De orice vis cu care o îmbrăcai odată. Puterea tinereţii, a minţii vioiciune, A inimii bătaie, şi gingaşa minune Din ochi, când toată viaţa în ei îţi este scrisă De o citeşte-oricine scrisoarea ei deschisă, Dar mai cu seamă aceea ce tu vrei s-o citească… Cum trec, cum trec cu toate… şi fără să le oprească Nimic… Astfel te-ntuneci o stea în vecinicie Şi ce-ţi rămâne-n urmă? vreme şi sărăcie. Da, vreme! numai vreme să aibi să simţi deplin Ce mult puteai în lume, şi cât, cât de puţin Ţi-a fost dat. Dacă nobil ai fost şi blând şi drept, Dacă prin a ta minte ai fost un înţelept, Având darul pe care natura-l poate da, Frumseţe, minte, ajuns-ai cineva? Căci nu caută lumea aceea ce slăveşte, Aceea ce o prinde – ci ceea ce-i prieşte. Dacă eşti rău şi-i vine răutatea la-ndemână, Dacă eşti prost, şi vasta prostie e stăpână, Sau de-un deşert atârnă în lume a ta soartă Şi nu ştii cum deşerţii prin linguşiri se poartă Sau nu poţi şti… Atuncea de ce folos e ţie C-ai avut tot ce firea ţi-a dat cu dărnicie, Că eşti podoabă scumpă în lume orişicui, Podoabă ce nu-i trebui în lume nimănui? Virtutea e-o poveste… când gândul ţi-l ascuţi, Tu vezi că slăbiciuni sunt vestitele virtuţi: Nobleţea-i slăbiciunea acelor ce nu pot Pe sine să se puie deasupra peste tot, Să aibă pentru toate adânc şi greu dispreţ, Hrănind a lui viaţă din sute de vieţi. A nu-ţi ţine cuvântul când nu-ţi vine-ndemână A dezbrăca pe-acela ce ţi s-a dat pe mână, A înşela mulţimea cu mii făgăduinţe, Când ai minţit o dată să te mai pui să minţi, A urgisi pe-acela care ţi-a făcut bine, A împle a lui nume de pete şi ruşine – Aceasta nu e nobil… Dar toţi – şi-ndeosebi O fac uşor – tu numai stai vecinic să întrebi. Tu numai îţi pui vorba şi gândul la cântar, Tu numai vrei a-ntrece caracterele mari, Privind peste mulţime cu multă nepăsare… Ei bine! P-astă dramă şi soarta ta cea mare. Din astă cumpănire de drept şi datorie, Ce ţi-a rămas la urmă? Urât şi sărăcie. Iubit-ai? Ah! un caier de cânepă nu-i moale, Nu-i blond cum e podoaba cea dulce-a frunţii sale! Cu gura ei subţire şi mâni reci ca de ceară, Iar ochiu-i plin de raze străluce în afară, Răpindu-ţi ţie ochii cu a lor strălucire. Tu n-ai gustat din rodul acel de fericire: Tu eşti onest şi plin de respect şi generos Să frângi în zarea vieţii un rod aşa frumos. Te-ai dus şi te urmară părerile de rău. În urma ta venit-au un neted nătărău Ş-acesta… ei… făcut-au ce n-ai vrut să cutezi; Ce-a mai rămas din dulcea figură, mergi de vezi: Anii i-au scris cu pana lor neagră pe-a ei frunte. Şi gura cea cu albe mărgăritari, mărunte, Acuma e zbârcită şi ochiul plin de pară, Ce-şi revărsa lumina sa rece în afară E stins, şi nu-i nimica în el, nu-i adâncime; Tu nu mai vezi într-însul ce nu văzuse nimeni Decât tu… Ce ajunse a fi? Cochetă, rece, Linguşitoare, crudă, din mână-n mână trece Şi caută-n iubire plăcerea numai, care E-o clipă de beţie şi-o zi de dezgustare. Dară acea iubire adâncă şi curată, Care-n viaţă vine o dată, num-o dată, Acea eternă sete ce-o au dupăolaltă Doi oameni ce-şi pierdură privirea una-ntr-altă, Acel amor atât de nemărginit, de sfânt, Cum nu mai e nimica în cer şi pre pământ, Acea înamorare de tot ce e al ei, De-un zâmbet, de un tremur al gingaşei femei, Când pentru o privire dai viaţă, dai noroc, Când lumea ţi-este neagră de nu eşti la un loc Cu ea… Unde-i norocul ce l-a promis ea ţie? Ce va rămâne vouă? Urât şi sărăcie!
