Ideal pierdut în noaptea unei lumi ce nu mai este, Lume ce gândea în basme şi vorbea în poezii, O! te văd, te-aud, te cuget, tânără şi dulce veste Dintr-un cer cu alte stele, cu-alte raiuri, cu alţi zei. Venere, marmură caldă, ochi de piatră ce scânteie, Braţ molatic ca gândirea unui împărat poet, Tu ai fost divinizarea frumuseţii de femeie, A femeii, ce şi astăzi tot frumoasă o revăd. Rafael, pierdut în visuri ca-ntr-o noapte înstelată, Sufletu-mbătat de raze şi d-eterne primăveri, Te-a văzut şi-a visat raiul cu grădini îmbălsămate, Te-a văzut plutind regină printre îngerii din cer Şi-a creat pe pânza goală pe Madona Dumnezeie, Cu diademă de stele, cu surâsul blând, vergin, Faţa pală-n raze blonde, chip de înger, dar femeie, Căci femeia-i prototipul îngerilor din senin. Astfel eu, pierdut în noaptea unei vieţi de poezie, Te-am văzut, femeie stearpă, fără suflet, fără foc, Şi-am făcut din tine-un înger, blând ca ziua de magie, Când în viaţa pustiită râde-o rază de noroc. Am văzut faţa ta pală de o bolnavă beţie, Buza ta învineţită de-al corupţiei muşcat, Ş-am zvârlit asupră-ţi, crudo, vălul alb de poezie Şi paloarei tale raza inocenţei eu i-am dat. Ţi-am dat palidele raze ce-nconjoară cu magie Fruntea îngerului-geniu, îngerului-ideal, Din demon făcui o sântă, dintr-un chicot, simfonie, Din ochirile-ţi murdare, ochiu-aurorei matinal. Dar azi vălul cade, crudo! dezmeţit din visuri sece, Fruntea mea este trezită de al buzei tale-ngheţ. Şi privesc la tine, demon, şi amoru-mi stins şi rece, Mă învaţă cum asupră-ţi eu să caut cu dispreţ! Tu îmi pari ca o bacantă, ce-a luat cu-nşelăciune De pe-o frunte de fecioară mirtul verde de martir, O fecioar-a cărei suflet era sânt ca rugăciunea, Pe când inima bacantei e spasmodic, lung delir. O, cum Rafael creat-a pe Madona Dumnezeie, Cu diadema-i de stele, cu surâsul blând, vergin, Eu făcut-am zeitate dintr-o palidă femeie, Cu inima stearpă, rece şi cu suflet de venin! * Plângi, copilă? – C-o privire umedă şi rugătoare Poţi din nou zdrobi şi frânge apostat-inima mea? La picioare-ţi cad şi-ţi caut în ochi negri-adânci ca marea, Şi sărut a tale mâne, şi-i întreb de poţi ierta. Şterge-ţi ochii, nu mai plânge!… A fost crudă-nvinuirea, A fost crudă şi nedreaptă, fără razim, fără fond. Suflete! de-ai fi chiar demon, tu eşti sântă prin iubire, Şi ador pe acest demon cu ochi mari, cu părul blond.
