1877

1877

Doarme de veacuri gloata flămândă.
Colibe se surpă mizeria s-ascundă.
Doarme poporul si-n somn stă la pândă.
Aşteaptă cu sete un strigăt de luptă,
Ţăranul în zdrenţe iar faţa lui suptă
Se-ntoarce în urmă spre vechiul hrisov.
Ar vrea să se lupte şi fără istov
Să-ngrase pământul cu sânge păgân.
Să vadă turcimea că-i încă român
Şi chiar dacă geme sub jugul cel greu,
În pieptul lui bate, aceiaşi mereu,
O inimă plină de dor de dreptate.
În sufletul lui, amarnic mai arde
Un singur cuvânt,
Dar sfânt!
LIBERTATE!

Şi iată,
Carpaţii au prins să coboare
În suflete rupte din stâncile lor.
Câmpia se face prea mică deodată.
În lume se-aud vuind, un popor.
Se scoală românii?
Încearcă s-arunce un jug ce-i apasă de sute de ani?
În faţa turcimii ce poate să facă
Această armată de oameni sărmani?
Da, oameni flamânzi pornit-au să lupte.
Mai mulţi decât valuri în apele mării.
Sunt trupul uriaş şi sufletul ţării
Şi cine-ar putea acum să-i înfrunte?
E glia lor doară, aici unde calcă
Şi dacă se-ntâmplă ca unul să cadă,
Aude pământul gemând şi încearcă
Să-şi smulgă piciorul ori mâna rănită,
Căci vrea să mai lupte, măcar o clipită!
O clipă în care să vadă cum fuge
Turcimea lovită de-o spaimă nebună.
Să vadă cu zarea setoasă îi suge
Iar ŢARA rămâne curată în urmă.

Te scoală din Putna, tu Ştefan, bătrâne,
Priveşte cum liberă, în urmă-i rămâne,
A lui ţară dragă, cu dealuri şi văi.
Cu mândre codane şi ageri flăcăi.
Priveşte cum Dunărea se umflă în maluri
Să-nghita turcimea căzută în valuri.
Priveşte-i Stefane, pe bieţii păgâni.
Le tremură glasul şi pustile-n mâini!
Se roagă cu lacrimi Alah să-i ajute.
Degeaba.
Românii sunt sus, pe redute!

O, Decebal, Ştefan şi voi ce-aţi voit
Să nu lăsaţi ţara pe mână străină,
Priviţi cum se-nalţă din glia străbună
Un braţ care frânge un jug nemilos.
Voi fost-ati viteji.
Ei nu-s mai prejos!
Romanu-i viteaz şi va fi cât e cerul.
Şi nimeni n'a fi vreodat temnicerul
Acestui popor, în munte cioplit.
Acestui popor de soare iubit.
ROMANU-I ROMÂN!
ŞI-I NEBIRUIT! (1977)