A frumseţii tale forme ca un sculptor când le pipăi Toată viaţa mea trecută, toată fiinţa mea o clipă-i, Am uitat de toate, toate, şi nimic nu-mi vine-n minte; Decât sufletu-mi s-amestec cu suflarea ta fierbinte; Gura ta ca focul arde, arde roşia ta faţă, Răsuflarea ta e-n stare chiar la morţi să dea viaţă, Mâna ta, dulcea ta mână, ce o simţi atât de mult, Inima-ţi, a cărei tremur, a cărei bătăi ascult; Tu întreagă, când, răpită de al tău adânc amor, Te-alipeşti de pieptu-mi, scumpă, ca copii de mama lor, Cu-acea mândră, agăţată şi sălbatecă strânsoare Când ca iedera tu tremuri ce stejaru-l înconjoară… Tu nu vezi? Nu-ţi aflu nume, un cuvânt în lumea-ntreagă Să-ţi pot spune înc-o dată, suflet! cât îmi eşti de dragă, Cât de dragă-mi eşti… Nu întreba ce îmi mai bate O! viaţa mea trecută parc-a fost o ciuntitură! Şi ce dulce dezlegare azi mi-a dat frumoasa-ţi gură, Când te mlădii, când te bucuri şi când râzi ca visul clar Urmăresc orice mişcare cu un ochi adânc, avar, Gândul meu să se-ncreţească pe-ncreţirea hainei tale, Să rămână-n a mea minte-adânc săpate, ca-n tipar Şi să împle cu icoane cartea vieţii-mi de amar. Mult am mai gândit odată şi nimic nu mai gândesc, Nu gândesc decât la tine, decât că eu te iubesc Şi nici asta chiar, nici asta nu pot zice că e gând, Este însăşi a mea viaţă azvârlită pe pământ. Căci iubirea mea şi viaţa-mi nu sunt lucruri osebite, Ci ca sângele cu pieptul astfel ele-s înfrăţite: Fără sânge nu-i viaţă, fără de-amorul tău nu-s eu – Şi o clipă fără tine chiar de mine îmi e greu, Nu mă vreau pe mine însumi, nu vreau lume – toate-s pleavă, De nu eşti, lumina lunii s-a înnegrit şi e bolnavă, Eşti al vieţi-mi, al vederii, al auzului meu nerv, Şi venin e a ta lipsă, să m-omor de ea mă serv; De-mi urăsc suflarea-n mine, de doresc ca tot să piară, De doresc să mor un secol atunci fug de tine-o oară. Ah! ce e în tine, care-i taina mândri-ţi tinereţi, Cum de ai în al tău suflet ca o sută de vieţi, Cum de tu să fii aceea ce-al meu cap în mână-l porţi? De-aş muri înviu sub ochii-ţi dintr-o sută de morţi, Sărutarea gurii tale e ca fagurul de miere, Cu cât gura mea se-nfruptă cu atât mai mult o cere, Trăiesc leneş ca o plantă şi acum mintea mea parcă De veninoasa beţie a gândirii se înţarcă.
