Îți cer, Iubire, să mă prinzi de mână, așa cum o făceai într-un trecut! De ce, acum, când lumea se dărâmă îmi dai Nimicul, gol de absolut? Așează-te în banca celor tineri, Să sune clopoțelul a destin! Deschisă-i ora fără de abțineri, n-ai cum să joci un rol de cabotin. Iar de va fi ca-n ultima dispută să pârjolești și bruma de curaj ce ți-a rămas ca ultimă redută în lupta cu al lumii dereglaj, Deschide amintiri de altădată ca să pătrunzi în anii de demult, când lumea îți părea neîntinată de tot ce azi trăiește din insult. Vei regăsi cu-a sufletului cale o carte ce ai scris-o în trecut. Acestor vremuri, reci și abisale Lumina ei îți fi-va azimut. Iar fiecare pagină de carte s-o retrăiești prin fiecare rând! Vei regăsi în litere resoarte ce te-or împinge-n luptă fulgerând. Căci fiecare literă trăită e-nșiruirea unor întâmplări ce-au încercat c-o forță înrăită să îți doboare zborul către zări Te-au așteptat cu sulițe întinse să nu-ndrăznești ca să pășești spre ei Și ți-au trasat ovale, cercuri tinse, în care să alergi ca un ponei. Și punct ți-au pus la tot ce-a fost dorință ca un final la tot ce este viu, Au încercat să-ți dea în folosință un colier din cerul cenușiu. Dar ai întors pandorica avere a tot ce ai primit fără să ceri Și, pas cu pas, prin propria putere ai învățat să scrii din neplăceri. Acele rânduri au cerneala vie, iar literele sunt eterni soldați ce nu au fost nicicând într-o sclavie, ori de temute grade secundați. Deci, uită-te, Iubire, peste rânduri! Ești VIAȚA MEA, așa cum te-am trăit, Lipsită, de voiești, vei fi de scânduri, iar Drumul îți va fi neșovăit!
joi, 19 iunie 2025