Nu pot să cred că drumul mi-e aproape de un final pe care nu l-am vrut, că nu am timp să biruiesc în toate așa cum am simțit când m-am născut. M-am ridicat la luptă fără oaste, un biet ostaș lipsit de îndoieli că prin gândiri și firi iconoclaste nu voi răzbi absurde șovăieli. Iar viața s-a întins ca o himeră cu provocări grupate-n eșicher ce așteptau să-și facă carieră, iar lupta să și-o prindă la rever. Nu m-a cuprins nicicând vreo îndoială Și orice provocare am acceptat căci soarta, printr-o dreaptă rânduială, cu tinerețe m-a împlătoșat. Drapel mi-am pus a inimii credință că voi răzbi în tot ce mi-am propus, Iar moartea, cu absurda ingerință, nu va putea sa-mi cânte de apus. Prin bătălii am prins în a mea listă, ca un totem în viață de urmat, a mea vointă, poate anarhistă, ce mi-a adus statutul asumat. Prefer să cred că fiecare luptă e-o treaptă construită în destin, iar scara vieții fi-va întreruptă când omul va fi doar un filistin. N-am acceptat cutuma de prin vorbe că tot ce-i important e la final, că doar războiul poate să-ți aprobe un rang de-nvingător convențional. Și m-am înscris la fiecare luptă și-n fiece atac am fost recrut, Iar calea spre lumină, c-am abruptă, am atacat-o făr’ să fi căzut. În piscuri am găsit așezământul a tot ce lumea însăși a creat și folosind cel mai ades cuvântul izvorul nemuririi l-a gustat. Dar am văzut c-a mea eternitate e doar o viață și nimic apoi, că al meu pisc e doar o cavitate ce stă în umbra unor piscuri noi. Am aruncat săgeata-n orizonturi, spre alte piscuri gândul s-a întins și am văzut un nesfârșit de fronturi, o nouă provocare de învins. Dar sunt bătrân, cuprins de-o grea durere căci moartea nu semnează niciun pact să-mi lase timp ca prin interna vrere un pisc ca să mai urc, un ultim act.
sâmbătă, 31 mai 2025