În brațele tale eu realizez, Că timpul își pierde secundele toate. Că spațiul întreg îl tot limitez, Uitând de-ncercări, dorind libertate. Devin anonim ... un necunoscut, Un tip care-și cere într-una iertare. Că nu a făcut mai mult, tot mai mult, Ca dragostea noastră să aibă valoare. Îmi spui că-i real ce văd și ce simt, Că nu e un vis, că nu ești himeră. Secundele tale nu cred că te mint, Când spun că iubirea nu este șomeră. Sublimul în toate devine anost, Iubirea se simte adesea trădată. Că i-a fost găsit acel adăpost, Și-acolo lăsată, să fie uitată. De-aceea repet și vă spun disperat: ”- Lăsați voi iubirii spații lărgite!”, (simțind libetrate, s-a și transformat), În flacăra vieții, visări nesfârșite. În fața ta șade un suflet bolnav, (cu bune intenții ... frumos colorate). Ce dragostei tale îi spune cu drag, ”- Și mort de aș fi, doresc libertate!”. Brăila, septembrie 2017
sâmbătă, 31 mai 2025