Dragostea-i... un nesfârșit

Dragostea-i... un nesfârșit! 

Mă întreb mereu și n-am primit răspuns,             
De ce când îți dorești mai mult... te înșeli?            
De ce când iubești adesea ești pătruns                 
De bănuieli și absurde îndoieli?                             

Mi-aș fi dorit să nu mă înșel, nicicum,                  
Puteam să pun prinsoare cu trecutul,                   
Că pașii mei se îndreaptă spre un drum,              
Că rostul... revendică începutul.                             

Mi-ai dăruit din absurdul firii tale,                            
Și-am suferit de grele boli, dorite,                          
Dar eu tânjesc să ne găsim o cale                            
Nu alei, ce le ții, de ochi ferite.                                

Te țin în brațe și văd cum trepidezi,                      
Sărutul meu te soarbe în neștire,                            
Ne adulmecăm și tu mă-mbrățișezi                        
Când savurez izvorul de iubire.                             

Eu te iubesc și când se-ncruntă norii,                      
Sunt realist și adesea răvășit,                                    
M-am obișnuit cu fricile plăcerii...                           
Știind că dragostea-i... un nesfârșit.     

Autor: Gabriel Stănciulescu