Închide fereastra, perdeaua o lasă, Dă zgomotul mării afară din casă, Dă-mi voie s-aşez fruntea mea pe-al tau pântec, S-ascult al rodirii şi-al tainelor cântec. Să fiu tot o rană, să fii tot o rană, Materia-n fierberea ei grosolană, Să trecem în moarte din cauze varii, Cu marea venind către noi ca barbarii. Eu las adevărul acesta să steie, Eşti cea mai fierbinte şi dulce femeie, La noapte, plângând lângă tot ce mă doare, Pe ochi desena-te-voi, straniu, cu sare. Dă marea afară din casă şi vino, Nestinso, neblândo şi iar nestrăino, Pereche de umbră noptateca pune În contul durerii că eşti slăbiciune. Că inima-mi pică din piept şi mă cheamă, Că sufletul meu te consideră mamă, Că norii se-adună şi vremea se strică Şi eu, stâd sub grijă, te ţin ca pe-o fiică, Dar tu dintre toate mai nouă, mai vechea, Îmi eşti dulcea unbră, impasul, perechea, Tu, drama cu mii de soluţii greşite, Te plâng până ochii îmi ies din orbite. Fii azi râzătoare, fii azi optimistă, Soluţia bună e-n noi şi există Şi dacă, iubito, femeie visată, Ar fi să ne stingem curând, nu odată. Din dragostea noastră nebună şi bună, Cu marea în casă, şi-n pat arşi de lună, Eu ştiu că s-or naşte sub cinice astre Alţi doi să repete-ntrebările noastre. Ţi-ai naşte copilul, ţi-aş naşte copila, În pumni de olar ar surâde argila Şi dacă nu e Dumnezeu să audă Ce luptă dăm astăzi cu moartea cea crudă. Din dragostea noastră, prin timpul prea greu S-ar naşte el, vindecător Dumnezeul, Pe tronuri sărace suindu-şi fiinţa Ar face să cânte prin noi suferinţa. Iubito, amână secunda fatală, Să dăm alor noştri şi dramă şi boală, Copiilor noştri să dăm să învingă Prin ei tragedia cu chip de seringă. Dă zgomotul mării afară din casă, Vreau linişte, linişte, marea m-apasă. Vreau moartea să vină să lupte cu mine, Eu sunt cineva, moartea e oarecine. Şi mută din tine în mine durerea, Că tot ţi-o voi lua folosind mângâierea Te-nchină şi crede, în mine te mută, Cu jale cu tot şi cu clipa temută. Şi dacă se-ngăduie fapta aceasta, Cu pumnii aprinşi mergi şi sparge fereastra, Să intre barbara şi tulburea mare Prin noi în pământul pe care nu-l doare. Să intre săratele zbateri şi unde Sub toţi cei ce n-au simţăminte profunde, Să-mi spele armura, să-ţi treacă de coapsă, Căci marea e singura lumii pedeapsă, Să rupă, în val, santinele de veghe, Căci marea e singura morţii pereche, Să vină fatal, consfinţind cu toţi solii Mutarea în mine a dramei şi bolii. Să vină să stingă cu tot vicleşugul Şi lampa din casă şi ochii şi rugul Şi-apoi să mă ducă departe, departe, Sătulul de viaţă, bolnavul de moarte. Să-ţi scriu cărţi poştale pe piele de cegă Din Marea Niponă, din Marea Norvegă, Din Marea de Flăcari ce plânge sub mare, Iubito, pedeapsa, iubito, mirare. Iubito de neguri, inbito de lună, Iubito de taină şi jale-mpreună, Iubito de carne, iubito de şoapte, Suav miazăzi şi brutal miazănoapte, Dar astea sânt simple şi bune cuvinte, Sânt legile care fac vieţi şi morminte, Dar astea nimic nu înseamnă când vine O grijă la mine şi moartea la tine. Apleacă-ţi fiinţa prin ceaţa albastră Să naştem salvarea din dragostea noastră Şi roagă-te fiului tău ce e-n tine, Să vină mai repede, să-ţi fie bine. Să vină să urle că mama şi tatăl Îi sânt duşi la moarte; el şovăie, iată-l, Dă sângele tău, pur şi tânăr, să-l crească În ritm fără pauză neomenească. Dă pântecul tău, rodniciei, seminţei, Fii gazda nu bolii, ci vieţii, fiinţei, Tu meriţi pământul să-ţi stea sub picioare, Regină prea blândă şi nemuritoare. Din mare să-ţi bată mătanii catârgul, Cum buzele tale îşi tinguie arcul, Cum inima mea te-a găsit şi te ştie Şi eşti bucurie, şi eşti tragedie. Hai, vino, în liniştea mea neguroasă, Dă zgomotul mării afară din casă Şi-n larmele lumii şi-n templele mării Să naşti Dumnezeul cinstit al salvării.
sâmbătă, 19 aprilie 2025