O față bătrână cu-aspect pământiu Și ochii senini ca un cer sidefiu Fără culoare , lipsiți de vedere Și-ndreaptă privirea spre cer, dar nu-l vede... Rostește o laudă, suspină duios Al meu drag Părinte.., cât ești de frumos! Căci nu am nevoie de ochi albăstrii Spre Tine Isuse să pot a privi... Căci inima mea, rănită așa, Te știe pe tine, și dragostea Ta! Și nu am nevoie de ochi albăstrii Spre Tine Iubite să pot a privi... E bine Stăpâne că nu am vedere Căci dacă-aş avea, ce multe Ți-aș cere Nebune și bune Ți-aș cere întruna, E bine așa căci nu-mi pierd cununa... Se-aproapie de el un altul, voios, Privește amice,... cât e de frumos Cerul abastru cu nori sidefii Si raze de soare, ce par aurii Nu pot!, îi răspunde cu glasul duios Doar inima-mi știe cât e de frumos, Și cred că nu știi, ce mult îmi doresc Spre cerul albastru odat' să privesc... Acesta-l măsoară din cap în picioare Și-n inimă are un semn de-ntrebare Ce-mi spui tu amice c-atât îți dorești Doar cerul albastru odat' să-l privești? Doar cerul albastru..., răspunde el blând Atât îmi doresc cât sunt pe pământ... Căci ce-mi folosește vederea s-o am Dacă din dragoste n-am niciun gram... Trece și vremea, trece ca vântul Se duce bătrânul la cer către Sfântul Se uită la cer și spune duios Doamne Iubit,.. cât e de frumos... Voiosul curând îmbătrînește Privirea-i fâşneaţă de tot îi slăbește Stă singur în parc, dorește să știe E soare pe cer...? Sau norii sa fie?
vineri, 6 iunie 2025