Vom mai trǎi iubirea idealǎ Poate pe-acest pǎmînt cît vom mai fi, Uitînd într-un tîrziu cumplita boalǎ, Prin care am trecut spre-a ne iubi. Ne-a fost aceastǎ febrǎ ca o luptǎ, Rǎzboi absurd al spaţiului vital, Prin gloanţe mi-am purtat cǎmaşa ruptǎ Şi am mai dezertat printr-un spital. Am ars ca douǎ lumînǎri deşarte, Am tot pǎşit bezmetic prin oraş, Parc-a ne cǎuta şi dupǎ moarte, Şi-a ne gǎsi mai buni în alt sǎlaş. Ca douǎ jumǎtǎţi de carne vie, Unul poate mai mult ca celǎlalt, Am sîngerat, ca-ntr-o copilǎrie, Cu picǎturi de viaţǎ pe asfalt. N-am înţeles niciunul, niciodatǎ De ce-a fost scris ca sǎ ne fie-aşa, Mai mult urgie decît stea curatǎ, Sub care, fericiţi, a ne salva. Nu am gǎsit rǎspuns la întrebare, Ne-am sǎrutat puţin sau chiar deloc, Dar ne-am atins uriaş, fǎrǎ-ncetare, Într-un supraterestru fel de joc. În orizontul nostru de durere Am presimţit cǎ scîrţîie ceva, Cǎci nefiresc e gustu-amar de fiere Atuncea cînd iubeşti pe cineva. Şi-am înţeles cǎ nu va fi nimica Din toatǎ-aceastǎ luptǎ şi-acest chin, Cǎ vom rǎmîne-n suflete cu frica Nicicînd de-a nu fi amîndoi deplin. Prin viaţa noastrǎ trec maşini şi blocuri, Poate-nverzesc şi parcuri uneori, La noi în inimi ard mocnite focuri ‒ Simt cǎ trǎieşti, şi-atunci, fatal, mǎ dori… Vreau sǎ-ţi trimit în plic o frunzǎ verde, Ca anonim, de peste timp, mesaj, Însǎ mi-e teamǎ de poştaş cǎ-l pierde, Fiindcǎ nu-mi trec nici stradǎ, nici etaj. Iubirea mea cea mare, iluzorie, Ce crezi, o sǎ mai batǎ înc-un ceas? Sîntem ca doi eroi lipsiţi de glorie… Nu ştiu ce-o fi, deci, totuşi, bun rǎmas. (Din volumul “Înger fǎrǎ statuie”)
sâmbătă, 21 iunie 2025