Femeia? Ce mai este şi acest măr de ceartă, Cu masca ei de ceară şi mintea ei deşartă, Cu-nfricoşate patimi în fire de copilă, Cu fapta fără noimă, când crudă, când cu milă, A visurilor proprii eternă jucărie? Un vis tu eşti în minte-i – şi astăzi te mângâie, Iar mâne te ucide. Cu acelaşi râs pe buză Ea azi ascultă şoapta-ţi de-amor să o auză, Iar mâni cu mii propuneri te chinuie şi ştie Că orice nerv în tine îl rumpe şi-l sfâşie. Comediantă veche ca lumea – comedie Ea joacă azi – juca-va de astăzi ani o mie, Cu-aceeaşi mască mândră, netedă, mişcătoare – Şi cel iubit de dânsa azi râde, mâne moare. Şi astă nerozie, cruzime întrupată, În lumea cea de chinuri ea oare ce mai cată – Ea, cea ce nu gândeşte, gândind doară cu gura? Căci sărutări şi vorbe de-amor i-a dat natura, Şi râsul cel mai vesel, zâmbirea-mbătătoare, Atâta-nţelepciune e-n gura ei de floare, Atâta-nţelepciune pari a vedea, ş-atâta Plăcere pare-a duce în inima-amărâta, Când capul c-oboseală pe umăru-i ţi-l culci Sau când te uiţi în ochii-i ucizători de dulci, Încât chiar mântuirea cea vecinică ţi-o sfarmi Şi redevii un Sizif – sacrifici pentru viermi: Să le compui în lume o haină-n generaţii – Sacrifici şi mândrie, şi minte, ş-aspiraţii. O, moarte, dulce-amică – sub mantia ta largă Acoperi fericiţii – şi magica ta vargă Atinge câte-o frunte de om, ce te doreşte: Îl face ca titanii, de tot despreţuieşte, Despreţuieşte lumea, pe sine – şi-n sfârşit – Despreţuieşte gândirea că e despreţuit. Priveşte astă viaţă ca pas spre mântuire, Ocazie durerii, o lungă adormire În inimi spăimântate – un chin şi o povară, Ce veacuri ce trecură pe umeri i-ncărcară. A vieţii comedie mişcată e de aur – Când scena astei vieţi e-al mântuirii faur. Ironică e ziua ce vesel te priveşte Pe când în fire-o fiinţă pe alta prigoneşte, Ironică-i mişcarea a florilor în vânt Când sug cu rădăcina viaţa din pământ; Ironic e pământul – visternic de vieţe Când sânul lui ascunde seminţe mii, răzleţe, Cari ieşind odată l-a soarelui lumină, Cu capul se salută, se sug cu rădăcină. O luptă e viaţa şi toată firea-i luptă, Milioane de fiinţe cu ziua întreruptă Susţin prin a lor moarte, hrănesc prin putrezire, Acea frumoasă haină ce-acopere pe fire. În van creaţi la vorbe şi le-azvârliţi în vânt: Plodirea este rodul femeii pe pământ. Priviţi acele râsuri, zâmbiri, visări, suspine, Dorinţa de plodire o seamănă în tine. Ce vă certaţi cu noaptea şi buiguiţi cu luna? De-ţi face-o, de nu-ţi face-o… tot una e, tot una. De nu-ţi fi voi în lume din nou să prăsiţi neamul Oricare vită şuie, oricare tont e-Adamul Vieţii viitoare… şi fie-un par de gard, Femei rămână-n lume, de doru-i toate ard. O, moarte! – nu aceea ce-omori spre-a naşte iară. Ce umbră eşti vieţii, o umbră de ocară – Ci moartea cea eternă în care toate-s una, În care tot s-afundă, şi soarele şi luna, Tu, care eşti enigma obscurei conştiinţi, Cuprins-abia de-o minte, din miile de minţi, Tu, stingere! Tu, haos – tu, lipsă de viaţă, Tu, ce până şi la geniu spui numai ce-i în cărţi; O, slabă fulgerare… cea, cărui nu te teme, Îngheţi nervul vieţii din fugătoarea vreme, Când alţii cu-a lor gânduri mereu în lume sapă, – Istorie e viaţa ce scrisă e pe apă -; Pe tine, dulce-amică, pe tine, întuneric, Tu, care c-o suflare stingi jocul cel feeric Al lumii sclipitoare – pe tine, gând de noapte, Te stinge o femeie cu tainicele-i şoapte. Nimic nu e în şoapta-i – ştii tu ce ea şopteşte? Ea nu mă vrea pe mine – pe tine te urăşte Când îmi zâmbeşte mie, ea-atunci s-a pus la pândă: Tu eşti jertfa la care ţinteşte-a ei izbândă, Ea n-a ştiut vreodată, că ce voieşte-i alta – Că tu eşti inamicu-i şi că eu sunt unealta. Unealtă chinuită! unealtă de ocară, Când eu cunosc prea bine iubirea că-i amară, Mă mint pe mine însumi, doresc şi cred c-amorul Folos mi-aduce mie…
