Când truda unei aripi sure Mă trage-n jos, înspre pământ, Tu, dragoste, te faci pădure Și mă-mpletești într-un cuvânt. Când naltul frunții reci asudă De pași pierduți pe vechi cărări, Tu, dragoste, prefaci din ciudă Un areal de dezmierdări. Când vocea pare că se pierde Din trup ce-mi șade nefăptură, Tu, dragoste, din tot ce-i verde, Mă reclădești, iar, în natură. Și când din toate mă destramă Și neputință, și alean, Tu dragoste, te faci năframă, Pe capul orei din cadran. Ești fanion de mântuire A sufletului chinuit, În viața însăși, rostuire A tot ce-mi este cuvenit. 9 iunie 2016, Constanța
sâmbătă, 31 mai 2025