Pe margini de stâncă, O floare de colţ, Îşi îndoaie trupul fără suflet Şi-mpietrit de dor. Petalele ei ca o zare albastră, Se usucă de mirosuri de mort, De om rătăcit în nopţi d-aventură, Pe drumuri pe care n-a fost. În imaginea amplă, dar mată, Stropeşte din sufletu-i sidefat Cu rouă de cristale şi smarald, Pe cel ce stă ş-ascultă. Singurătatea, iată! a lovit-o! Mai greu şi mai apăsător, Căci în negura nopţii ar mai vrea S-atingă o dată din lumina lor. Lumina stelelor viclene, Ce-au părăsit-o pe Pământ Şi nu i-au dat un glas să verse Gândul ei cel ameţit de dor. Un dor de oameni cu inimi, Nu din aceia de sticlă, Ce se sparg într-o clipită De nu eşti atent la vorbele lor. Ei nu o mai ascultă, Ci doar îi mai răsună-n timpane, Pe drumuri de munte, De friguri, de temeri, câte-o insultă. Visele ei pier prea repede, Căci a ales un trai În care şi-ar fi putut găsi alesul Pe-o piatră de Rai. Dar toate-s o iluzie cumplită, Un zvon născut în stele, Iar floarea cea mică şi credulă A renunţat la ele. Visa o dragoste de magi, De zâne din poveste Să-i cânte îngeri ca-ntr-un basm La nunta lor, prinţi şi crăiese. A renunţat la tot ce-avea mai sfânt, La nemurire şi viaţă de argint, Pentru un om - o creatură Ş-o dragoste fără sfârşit! Visele ei s-au spulberat subit, Sub bocancul gros Al călătorului cel obosit, Ce-i frânge trupul mătăsos. Mortal ai vrut să fii, tu suflet! Şi ai căutat speranţe, Visele nu degeaba vise sunt numite, În realitate nu sunt pe găsite. Ai vrut o flacără în suflet, Când puteai să arzi la nesfârşit, Ai vrut o dragoste cu mucegai, Ce nici nu s-a născut, c-a şi murit. Petalele tale sunt mai grele Şi-ţi mătură acum un praf De pe o stâncă unde a rămas Doar umbra unei stele. Călătorul a plecat, Dar nici nu a venit! Nu a răspuns chemării tale Şi visul, iată, a pierit. Nu căuta în alte lumi Ceva ce nu există În natura ta, dragă fiinţă, Nici nu ţi-ai fi dorit să iubeşti! Un lucru greu ce te-amăgeşte, Cu vorbe dulci, de miere. Când eşti al vieţii propriul stăpân Şi-o întâlneşti Te-aruncă spre cădere!