FLOARE CU CINCI COLŢURI
sâmbătă, 31 mai 2025
Pe margini de stâncă,

O floare de colţ,

Îşi îndoaie trupul fără suflet

Şi-mpietrit de dor.

Petalele ei ca o zare albastră,

Se usucă de mirosuri de mort,

De om rătăcit în nopţi d-aventură,

Pe drumuri pe care n-a fost.

În imaginea amplă, dar mată,

Stropeşte din sufletu-i sidefat

Cu rouă de cristale şi smarald,

Pe cel ce stă ş-ascultă.

Singurătatea, iată! a lovit-o!

Mai greu şi mai apăsător,

Căci în negura nopţii ar mai vrea

S-atingă o dată din lumina lor.

Lumina stelelor viclene,

Ce-au părăsit-o pe Pământ

Şi nu i-au dat un glas să verse

Gândul ei cel ameţit de dor.

Un dor de oameni cu inimi,

Nu din aceia de sticlă,

Ce se sparg într-o clipită

De nu eşti atent la vorbele lor. 

Ei nu o mai ascultă,

Ci doar îi mai răsună-n timpane,

Pe drumuri de munte,

De friguri, de temeri, câte-o insultă.

Visele ei pier prea repede,

Căci a ales un trai

În care şi-ar fi putut găsi alesul

Pe-o piatră de Rai.

Dar toate-s o iluzie cumplită,

Un zvon născut în stele,

Iar floarea cea mică şi credulă

A renunţat la ele.

Visa o dragoste de magi,

De zâne din poveste

Să-i cânte îngeri ca-ntr-un basm 

La nunta lor, prinţi şi crăiese.

A renunţat la tot ce-avea mai sfânt,

La nemurire şi viaţă de argint,

Pentru un om - o creatură

Ş-o dragoste fără sfârşit!

Visele ei s-au spulberat subit,

Sub bocancul gros

Al călătorului cel obosit,

Ce-i frânge trupul mătăsos.

Mortal ai vrut să fii, tu suflet!

Şi ai căutat speranţe,

Visele nu degeaba vise sunt numite,

În realitate nu sunt pe găsite.

Ai vrut o flacără în suflet,

Când puteai să arzi la nesfârşit,

Ai vrut o dragoste cu mucegai,

Ce nici nu s-a născut, c-a şi murit.

Petalele tale sunt mai grele

Şi-ţi mătură acum un praf

De pe o stâncă unde a rămas

Doar umbra unei stele.

Călătorul a plecat,

Dar nici nu a venit!

Nu a răspuns chemării tale

Şi visul, iată, a pierit.

Nu căuta în alte lumi

Ceva ce nu există

În natura ta, dragă fiinţă,

Nici nu ţi-ai fi dorit să iubeşti!

Un lucru greu ce te-amăgeşte,

Cu vorbe dulci, de miere.

Când eşti al vieţii propriul stăpân

Şi-o întâlneşti

Te-aruncă spre cădere!