Într-o bună zi cu soare Se-ntâlniră pe cărare, O furnică mai roşcată Şi un melc de ciocolată. Cum furnica-i amatoare De dulceţuri, din născare, Vru să-l pupe pofticioasă. Însă melcul nu se lasă, Căci de gustul i l-ar prinde, La pupici mi s-ar întinde Furnicuţa cea gurmandă, Până l-ar lăsa-n verandă, Fără restul casei, care, Ar fi devenit mâncare. Însă un motiv şi scuze Îi trebuiau, căci cu acuze L-ar fi dojenit furnica Cât de lungă-i ziulica, Cum că e ursuz din fire. Şi-ar fi dat lumii de ştire. Hotărî atunci să-i spună Că-i mai bine de o lună De când cornul i se zbate Şi că nici măcar pe spate Nu mai poate să se culce, Ca să-i fie somnul dulce. Sigur este vreo problemă, Fiindcă lumea-i pare ternă, Clar lipsită de culoare Şi de razele de soare. Temătoare de vreo boală, Chiar de-o simplă ameţeală, Ce-ar putea s-o ia gustîndu-l, Furnicuţa îşi luă gândul De la pofta ce-o cuprinse, Şi pe botu-i mic se linse De minunea de dulceaţă Tocmai ce-i stătea în faţă. Şi plecînd, îşi spuse-n sine Că oricât de tare-ţi vine Să mănânci din ochi, se pare, Că mai bine-ţi vezi de cale Decât să-ţi crezi necazuri Pentru pofte, pentru nazuri...
sâmbătă, 31 mai 2025