În afara soarelui

Era pe vremea cînd, iubind singurătatea,
mă dedicasem cultului propriei personalităţi,
nestînjenind însă pe nimeni.
Într-o zi am întîlnit o fată frumoasă şi singură.
Eram în timpul meu liber, eram în spatele abatorului părăsit,
mai culegeam cîte un melc sau strîngeam rîme în cutituţa 
de tablă pentru pescuit, mai căutam cîte o insignă veche,
cîte o piatră cu urme de frunze, din cretacic.
Fata se plimba şi ea singură pe acolo, 
probabil nu-i plăcea nici ei soarele, 
în zona aceea a oraşului clădirea părăsită a fostului abator 
arunca o umbră prelungă şi răcoroasă între anumite ore, 
foarte plăcută. 
Era într-o rochiţă uşoară, deschisă, avea picioare frumoase,
din cînd în cînd mai călca pe cîte o bucată de geam,
se tot uita în jos şi-şi dădea părul cu mîna într-o parte.
În depărtare se vedea un tractor cu remorcă,
mergea încet pe cîmp, scotea fum şi duduia.
“Ştiţi,” i-am spus, negăsind altceva mai potrivit
în situaţia dată, “nu departe de aici este o groapă de gunoi,
spectacolul este impresionant văzut mai ales de sus,
de pe colina aceea către care se îndreaptă tractorul acela,
nu ştiu ce caută înspre colină, nu e exclus ca şoferul
să fi adormit la volan”.
Fata s-a uitat la mine cu nişte ochi negri, frumoşi,
şi mi-a spus: “Am ştiut că vă întîlnesc,
am ştiut că o să vă plimbaţi şi astăzi pe aici.
Vă sfătuiesc să vă schimbaţi locul, căci nu este bun,
aici au murit animale nevinovate.
Uite, dacă doriţi, ne putem întîlni la mine acasă 
sau la dumneavoastră, ne putem plimba prin parc, 
pe marginea unui lac. Ce ziceţi?” 
“Sînt total de acord cu dumneavoastră”, i-am spus,
“mi-ar face chiar plăcere, deşi aici e linişte şi mai caut şi eu una, 
alta, aveţi dreptate, te poţi plimba şi în altă parte, or mai fi şi alte 
locuri umbroase în oraşul ăsta. Locuiţi departe?” 
“Nu”, a zis fata, “în cartierul de lîngă şina de cale ferată, 
nu e departe de aici. Dacă doriţi, în fiecare după-amiază, 
între două şi două şi jumătate, trece cel mai frumos tren, 
nu ştiu unde merge, dar văd la geam oameni cu feţe zîmbitoare, 
e foarte frumos!”
“Să mergem”, i-am spus, “am să vă conduc pînă acasă
şi pe drum vom mai vorbi de trenuri şi de poduri,
ba poate chiar şi despre vreo pădure, de ce nu,
acolo răcoarea este suverană. Eu, să ştiţi, m-am născut
într-o pădure, am visat marea cu ochii deschişi
toată viaţa şi trăiesc în acest oraş dintr-o eroare 
care a durat deja prea mult”.

(Din volumul “Duminica poemului mut”
Autor: Dragoş Niculescu)