Nu-nţelege vorba, sire. Zice-acelaşi general, Camarazi, să nu vă mire Că-ntr-acest spital Nu-nţeleg nici doi cuvântul Ce-l vorbim, căci li-e străin, Sunt vitejii din pământul Cel de râuri plin, Pe-unde trec ei veseli vara Peste munţii suri şi goi; Ei de-acolo sunt, din ţara Turmelor de oi… Scoborând din munţi de-a dreptul Par în lupte-oşteni bătrâni, Aţi văzut cum pun ei pieptul Sire, sunt români. Astfel zice generalul Către tânărul împărat, La Veneţia-n spitalul Cel improvizat. În supremele momente Când căzură peste noi Alte patru regimente, În amurg cu ploi Adunaţi românii-n vale Zid în urmă ne-au rămas, Stăvilind duşmanii-n cale Până ne-am retras. Câţi de moarte-atunci scăpară Zilnic în spitale curg; Toţi ca leii se luptară, Tinere Habsburg; Şi-au murit pentru-mpăratul Sute de viteji de-ai mei Dar acest de-aici, din patul Şapte sute trei, Care zace aşa-n neştire Şi-i lipseşte braţul stâng Îl salut! Dă-mi voie, sire, Mâna să i-o strâng. Noaptea scoborî cu ceaţă, Luptelor sfârşit punând, Până-n trista dimineaţă; Şi rănit zăcând Printre morţi ce-umpleau hotarul Lângă steagul ce-l avea Strâns în dreapta sa, stegarul Singur se zbătea. Mâine-n zori o să-l găsească, Mâine-al vostru steag, români, Mâine stema-mpărătească La duşmani în mâini! Ah! şi nimeni viu pe-aproape Dintre-ai săi, ca-ntr-ajutor El chemându-l, să-şi îngroape Sfântul steag al lor! Şi el n-are, n-are o mână, Că-n bucăţi l-ar destrăma Şi cu mâinile-n ţărână Groapă i-ar săpa! I-ar săpa-o în stânci cu dinţii, Şi-ar muri apoi râzând! Iată, Doamne-al biruinţei, Tu i-ai dat un gând: Steagul său, de lângă cruce Până-n poala dedesubt Dând cu dinţii să-l apuce Rând pe rând l-a rupt! Şi lăsând prăjina goală, Ocoli păduri şi stânci, Doborât de răni şi boală Şi târât pe brânci Printre străji şi printre cete Ziua stând ascuns prin văi, Pân-a patra zi când dete De fârtaţi de-ai săi. N-avea grai, de răni umplutul Suflet, vai n-avea defel Dar un steag, pierdut crezutul, Brâu în sân la el! Cald bătea-n ferestre-amurgul; Nimeni n-a mai zis nimic, Şi, plecat spre pat, Habsburgul, Cătr-acest voinic, Blând l-a sărutat pe frunte; Spre români întors apoi: Vara, păşunând pe munte Turmele de oi, Şi-adunaţi pe lângă masă Iarna la ospăţ şi nunţi, Spuneţi tuturor de-acasă Celor de prin munţi, Şi le-nseninaţi viaţa Cu cuvânt înălţător, Că pe-un soţ de-al vostru-n faţa Voastr-a tuturor. Sărutându-l împăratul L-a numit copil al său Şi c-am stat plângând pe patul Bietului flăcău!..
sâmbătă, 19 aprilie 2025