Între nouri şi-ntre mare Zboară paseri călătoare – Cum nu pot şi eu să zbor Să mă iau pe urma lor! Şi departe de la maluri Trec corăbii peste valuri, Trec cu pânze lucitoare Şi se pierd în depărtare. Cum nu am aripi să zbor, Să mă iau pe urma lor! Că m-aş duce, tot m-aş duce, Dor să nu mă mai apuce, Peste undele cu spume, Peste mare, peste lume; Ş-aş vedea cum trec cu toate, Rânduri-rânduri arătate, Înnegrirea malurilor, Strălucirea valurilor, Stolul rândunelelor, Tremurarea stelelor – Poate că mi-ar fi mai bine, Poate te-aş uita pe tine. Alei puică, alei dragă, Cumu-i frunza cea pribeagă E viaţa mea întreagă, Căci dragostea ta mă strică De nu m-aleg cu nimica; Viaţa trece, frunza pică, Trece fără mângâiere, Ca izvorul de durere, Trece şi se prăpădeşte, Arde şi se mistuieşte, Fără noimă, fără rost, Bine-ar fi, să nu fi fost. Vai de-acela ce iubeşte Şi nu se învredniceşte Să câştige ce-a dorit, Să fie-a lui ce-a iubit. Puica cea dezmierdăcioasă, Din ochi negri mângâioasă, Puica ademenitoare, Din ochi negri visătoare, Dragostea de puiculiţă Cu guşa de porumbiţă, Cu guriţa mititea, Cu gropiţe lângă ea, Cu zâmbirea ei cu haz, Cu gropiţe în obraz, Şi cu dragostea în ochi De mă tem să n-o deochi. Noaptea când te-nchipuiesc Îmi vine să-nnebunesc, Iară ziua aş lua Lumea-n cap de jelea ta. Norilor, o, norilor, Unde-i ţara florilor? Unde ea acum trăieşte, Iară câmpul înverzeşte Şi codrul văzând-o creşte; Şi când trece prin grădină Toţi copacii i se-nchină Şi încep să înflorească, Pe ea s-o împodobească – Căci văzând-o, toată ţara Crede că e primăvara.
