Stăteam în genunchi pe coji de nucă Într-un colţ uitat de lume Acolo unde mă lepădase Domnul cândva Şi strigam spre ceruri: Ia- mă, Doamne, la tine, că nu mai pot. Ce linişte... Iar apoi strigam din nou: Fă-mă, Doamne, lup, să muşc beregata căprioarei Sau fă-mă căprioară, să pasc iarba verde de primăvară Sau fă-mă iarbă, să mă foşnească vântul Sau fă-mă pământ, să tac. I-am auzit glasul răbufnind în mine: Dar tu, tu ce ai fãcut, ca să meriţi să vii la mine?! M-am rugat, Doamne! Nu e de ajuns. Ţi-am îndeplinit toate poruncile, Doamne! Nu e de ajuns. Trăiesc, Doamne! Nu e de ajuns!!! Şi-atunci am spart oglinda. Un lup de stepă îmi rânjea multiplicat în zeci de cioburi.
sâmbătă, 31 mai 2025