În vremuri depărtate, Pe când mitologia și folclorul Aveau un loc special în inima fiecărui om, Se spune că Soarele dătător de viață Curios să exploreze Lumea Oamenilor S-a pogorât din împărăția lui În chip de fată frumoasă. Fermecată de frumusețea naturii, Nu a apucat să se gândească la pericolul iminent. Mergând agale prin pădure, Zmeului cel șiret i s-a aprins flacăra În piept la văzul acelei zeițe Și de-ndată a înșfăcat-o asemeni unui prădător Care și-a prins prada lipsită de apărare. Mama Natură a fost cuprinsă de mâhnire, Șiroaiele de lacrimi au format râuri, Cântecul păsărilor și-a pierdut veselia, Copiii nu se mai jucau, Nici adulții nu mai puteau Să muncească de atâta tristețe. Îngrijorat de ce avea să urmeze Fără căldura și lumina corpului ceresc, Un tânăr viteaz s-a oferit să-și încerce norocul În a readuce viața și bucuria pe Pământ. Secunde, minute, ore, zile, săptămâni și luni Se scurgeau, dar el nu s-a dat bătut Până când nu și-a îndeplinit misiunea. Numai când a găsit somptuosul palat A realizat că s-a făcut un an de când a pornit la drum. Hotărât l-a chemat pe stăpân Provocându-l la o luptă dreaptă. Mândru și semeț, zmeul a acceptat, Iar lupta de-ndată a început. Țipete de durere și sunete de luptă Au răsunat de-a lungul terenului palatului Ore în șir până când victoria a fost de partea viteazului. Slăbit el a cutreierat pe holurile palatului Și a eliberat fecioara. “Mulțumesc,” i-a vorbit ea cu blândețe Înainte să revină pe bolta cerească. În timp ce anotimpul renașterii Cuprindea Pământul în brațele lui, Războinicul rănit a rămas singur în palat, Al lui sânge curgând pe zăpadă Topind-o instantaneu. Clopoței albi au crescut din peticele de iarbă, Dar el nu a apucat să se bucure de miracol Căci rănile erau prea adânci, Iar sângerarea era abundentă. Cu o ultimă suflare, el a închis ochii, Trupul transformându-se într-o explozie de lumină. Ceea ce el nu a știut Era că un suflet mic a observat totul Și repede a dat de veste tuturor Despre fapta eroică a luptătorului necunoscut. Pentru a-l cinsti cum se cuvine pe eroul anonim, Oamenii au legat cu o ață floarea roșie, Simbolul iubirii pentru frumos și a curajului tânărului Și floarea albă, ghiocelul plăpând, prevestitorul primăverii. Mărțișorul este o legendă străveche sărbătorită Și repovestită în fiecare an amintindu-le românilor De bătălia dintre iarnă și primăvară Care se termină mereu cu victoria celui din urmă. Copyright Georgiana L. Gheorghe Toate Drepturile Rezervate. 28.02.2021
sâmbătă, 31 mai 2025