Mi-e dor de tine, Mamă!

Mi-e dor de tine, Mamă!...

Mi-e dor de tine mamă, de braţul tău cel dulce,
Ce la sânu-ţi m-a ţinut, în nopţi grele de cruce,
Când bolile mă încercau, la patu-mi tu veghiai
Cu ochi scăldaţi în lacrimi, prin Duhul te rugai,
Ca scumpul tău odor, în linişte el să se culce!

Astfel, îţi descărcai povara de multe suferinţi
În rugă-ngenunchiată, la Domnul prin dorinţi,
Să-ţi vindece odorul, să îţi zâmbească în faţă
Când zori de ziuă clară, urcau spre dimineaţă
Mijând, sub stăruinţa sfântă a rugilor fierbinţi!

Mi-e dor de tine mamă, de grija cea maternă
Şi vreau recunoştinţă să-ţi demonstrez eternă,
Căci tu ai fost aceea prin care viaţa-m căpătat
Şi sânul tău cel dulce, prin dibuiri l-am căutat,
Atunci când el era şi hrană, şi căpătâi şi pernă!

În poala fustei tale, şi-n vorbele cele duioase
De multe ori dormit-am, visând vise frumoase,
Garantul scump tu îmi erai, în zilele copilăriei
Şi fără tine mamă, viaţa zbura-n valul pustiei,
Aveam nevoie zilnic, de braţele tale vânjoase!

Mi-e dor de tine, mamă, căci în paşii tinereţii
Când dorinţe capitale apăreau în mersul vieţii,
Tu în dragostea cea mare srăduindu-te le luai
Căutând să le-mplineşti, pentru mine le purtai,
Traducându-le în bucurii, peste negurile ceţii!

O, prea scumpă mamă, ce-ai voit ca fericirea
Prin vremelnicia vieţii, s-aibă la bază iubirea,
Ţie-ţi datorez respectul deplin în recunoştinţă!
Tu ai fost şi încă-mi eşti, cea mai iubită fiinţă,
Şi mă înclin cu respect, onorându-ţi amintirea!

Mi-e dor de tine mamă, te doresc atât de mult,
Şi din freamătul vieţii, cu-ntunecatul ei tumult
Gândul îmi înalţ spre tine-n depărtările albastre,
Să fim reîntregiţi în prispa albă a casei noastre,
Şi împreună-n bucurii, glasul dulce să-ţi ascult!

Să îţi văd blânda privire, în ochii plini de veselie,
Şi-n grija cea permanentă, motivul de bucurie,
Dar, mamă scumpă, ce doresc, rămâne-un dor,
Să ştii însă că-n suflet, colindă al dragostei fior,
Din scumpele-amintiri, ce le revăd cu nostalgie!

Flavius Laurian Duverna