A fost pe vremuri un popor Cum n-a mai fost vreodată Şi-un crai din Lupi coborâtor Cu o superbă fată Pe care-un mare împărat Trufaş şi-n plină fală O vru cu tot cu-al ei regat Dând cu război năvală... Părul bălai de aur-spic Pe spate-n lungi cosiţe, Ochi de safir pe-obrazul mic Cu ştrengăreşti gropiţe, Cu trupu-i ca un fir de stuf Subţire şi mlădie, Uşoară ca un puf de puf, Când vântu-abia adie. Ci doar gingaşă surâzând Cu buzele-i de fragă, Stârnea ispitele căzând Fără de leac de dragă. Şi împăratul din Apus, Să-şi capete iubita, Fiică de rege nesupus, Cu Lupii toi pornit-a. Şi spre a fi la adăpost Să nu îi cadă-n mână, Fecioara regelui a fost Trimisă-n munţi la stână. Şi i s-a dat în păstorit O turmă de mioare, Iar pentru somn şi locuit Colibă-ncăpătoare. Mergea cu turma la păscut Din zori şi până-n seară Pe-un colţ de rai necunoscut Din minunata-i ţară. Poieni cu flori de paradis Înmiresmate-n rouă Mirifice i s-au deschis Spre altă lume, nouă. Vrăjită pe un mal de lac, Vrând turma să-şi adape, La umbră de bătrân copac Se cufundă sub pleoape... Cu luna-n apa de cleştar, Pe pat de flori şi iarbă, Dormea adânc cu suflul rar Şi un surâs pe barbă. Dar ca un abur alb, întins, În vis şi-aevea parcă, Din munte-o ceaţă s-a prelins Pe-al nopţii ochi cu cearcăn, Învăluind chipul senin Al fragedei fecioare, Pe buze a atins-o lin Cu dulce sărutare. Şi parcă-aevea s-a simţit Fiorilor captivă Şi-mbrăţişării ce-a păţit Cu grijă milostivă. A doua zi soarele hăt Urcase la amiază, Iar ei în dulcele desfăt Nu îi venea să crează! Pe buzele-i ca de pojar Şi pântecu-i de nimfă Simţea sărutul ca de jar Prin sânge şi prin limfă. Şi neştiind că starea ei În vrăjă o s-o prindă, Privi în lac, văzu scântei, Oglinzi ce se oglindă Şi din pădurile de fagi Şi brazi cu vântu-n şuier, Un dor de cei doriţi şi dragi Răzbea duios din fluier... * * * Din depărtări de vis şi dor, A regelui codană Simţi în pântec drag odor Mişcând precum o geană... Mioarele pe zi creşteau Sub grija-i de stăpână Şi miei la ugere sugeau Făcând corniţe, lână... Mânată de al casei dor Ea se întoarse-acasă Ascunsă-n straie de păstor, Cu şubă, cuşmă groasă... Durere, doliu, moarte, scrum Găsi-n regat în vale, Un iad arzând în foc şi fum... Era prăpăd şi jale. Cum vremea nu şedea în loc, Trecură luni vreo nouă Şi veni ceasul de soroc Pentru făptură nouă... Moşit pe-ascuns fără alai De patru naşe-mume, Fecior din flori, vlăstar de crai, A fost adus pe lume... Iar naşele ce l-au năşit, Patru minuni de zâne, L-au norocit şi l-au ursit Numai cu daruri bune... Fiind sfârşit de Făurar, Întâia, Primăvara, I-a-nsămânţat în suflet har Să îşi iubească ţara Cu prospeţimea zorilor Şi semenii de-o fire Cu gingăşia florilor, Cea plină de iubire, Să aibă parte, i-a ursit, Mereu de tinereţe, De boli şi de dureri ferit, De hâda bătrâneţe... Şi să nu fie mai prejos În daruri zâna Vară, L-a făcut chipeş şi spătos Şi cu dulceaţă rară Ca pe un fruct l-a înzestrat, Copt vara la căldură, Iubit să fie şi bărbat Cu vorbe dulci pe gură... În dar un fluier i-a adus Mănoasa Toamna tristă Şi vers duios în el a pus Cum altul nu există, Şi glas măiastru-n piept şi gât Uns cu nectar şi miere Să ţină lumii de urât La ceasuri de durere. Iar zâna Iarnă i-a ţesut Strai alb cu pietre rare Şi un brâu roşu i-a cusut Cu perle sclipitoare. Pe cât creştea de frumuşel, Înalt şi lat în spate, Şi straiele creşteau pe el Ca neaua de curate. Şi peste ani din an în an, Frumos flăcău crescuse, Înalt ca trunchiul de castan Şi mândru se făcuse. Cu ochii verzi, păr mătăsos, Ca de tăciune negru, Cu mustăcioară de-abanos, Era frumos de-a-ntregul. Din glas şi fluieraş cântând Înduioşa amarul Cu mierea vorbei şi având Sărut de foc ca jarul. Iubit de fete şi femei, Iubindu-le la rându-i, Jurau că-i zeu din lupii-zei, Îmbrăţişări cerându-i. Părând din alt tărâm sosit Tot răul să îl curme, O vreme nu l-au mai zărit Şi nu-i aflau de urme. Şi ca şi mamă-sa, în munţi, De lume să se fure, Plecă pe tâmple şi pe frunţi De piatră şi pădure. Stăpân pe codri şi pe cer Cu turma de mioare, În gând se întreba stingher: - Au cine mi-s eu, oare, Acesta ce a fi nu par De-un soi cu lumea toată? Cum mi-a fost dat ca să răsar Şi cine-mi este tată? - Ca tu să ştii ce vrei să ştii Urmează-mă băiete, Un glas tună şi se-auzii, Eşti craiul Dragobete, Iar Dochia e maica ta Şi-al Pietrei Duh tătânul Ce-n munţi şi-n lac în veci va sta Fiindu-le stăpânul. Uimit de-acel ecou vocal, Privi în zare roată, În lung de lac şi-n lat de mal Şi-un pustnic i se-arată Cu pasul mic şi trupul frânt, Parcă plutind ca pana, Ca umbra unei frunze-n vânt, Cu părul, barba, geana Mai albe decât neaua-n pisc De munte iarna, vara, Cu străluciri de obelisc. Purtând pe chip povara Înţelepciunii prin ani mulţi, Mai mulţi decât stejarul, I se înfăţişă desculţ În giulgiul alb ca varul. Şi dinainte rupt din trunchi, Pe sfânt în piept primindu-l, Sfios feciorul în genunchi De jos în sus privindu-l, I-a mulţumit, i-a sărutat Gingaşa-i mână dreaptă, S-a ridicat şi l-a urmat Pe calea-i înţeleaptă Spre peştera cu flori de colţ Unde-şi avea sălaşul Pe pat de flori, sub flori pe bolţi... Uimit fu ciobănaşul. Luându-l, dară, ucenic, Rămase să-l înveţe Cum viaţa creşte din nimic Şi tâlcuind poveţe Din al naturii tainic tom, Secrete să deprindă, Iar de la plante, păsări, pom Leac pentru boli să prindă; Fiinţelor fără cuvânt Să le înveţe graiul Şi semnelor de pe pământ Ce magic şi-ascund traiul; În codrii-l învăţă apoi De fiare-a nu se teme. De-acum, să plece înapoi În sat, venise vreme. * * * Şi când în lume-a revenit Din lumea de mistere, Cu dragoste a fost primit Primind-o s-o ofere. Mai mult, cu drag şi cu văpăi, Decât până plecase, Trezea iubire a lor săi, Şi fetelor focoase. Şi se făcuse zburător, Doar ce îşi lua avântul Chemat prin gând în ajutor Şi străbătea pământul. Cum se făcea că nici un soţ, Iubit, amant, logodnic, Pe-al inimilor slabe hoţ Cuceritor şi rodnic Nu-l urzicau cu gelozii, Nu-l otrăveau cu ură, Nu se ştia, ci-n vremi târzii Se-află din gură-n gură De la un biet bătrân din sat Care trecuse suta De ani şi, iaca, dezlegat De jurâmânt putut-a Să dea misterul în vileag: - Băietu-aista, zise, Să ştiţi că le-a căzut cu drag În făurar, în vise, Ivindu-se doar mirilor Novici în prag de nuntă Şi tainele iubirilor Pe care toţi le-nfruntă Le-a arătat şi i-a-nvăţat Să aibă iscusinţă, Să aibă bărbăţie-n pat Şi leac la neputinţă. Or, ei, în schimb, prin jurământ Păstrau în ei secretul Cât timp în traiul pe pământ Îmbătrânind cu-ncetul Nu ajungeau la centenar Şi la purificare, Cum se petrece tot mai rar, Primind-o nu oricare... Şi după ani şi ani şi vieţi Cu sutele de sute, În care fete şi băieţi Prinzând să se sărute Au învăţat din tată-n fiu Şi de la maici la fiice Iubirea şi fiorul viu Şi vorbe dragi a zice Şi au transmis din leat în leat A dragostei menire Dintre femeie şi bărbat Prin sfânta lor unire, Cum tot mai rar şi tot mai strâmb De-o vreme se petrece În inimile ca de plumb Şi ca de piatră rece Chiar şi aici, pe vechi meleag Şi-n leagăn de frăţie, Unde de dor, dureri şi drag De soţ şi de soţie Şi de părinţi şi de bunici, Şi de strămoşi şi neamuri, În ţara Lupilor de-aici Cu dragi şi sfinte hramuri, Al Pietrei Duh şi tatăl bun Lui bunul Dragobete, Îşi chemă fiu-ntr-un ajun De praznic pentru fete Şi îl lipi de pieptul lui La pieptu-i să îl ştie, Cu grija înţeleptului Să-l vază pe moşie. Şi să nu-l scape îndrăcit De vreo ispită goală, De la cornaciul îndrăgit De piaza de sub poală, Rugă pe Maica Celui Sfânt Şi milostiv şi falnic Să-l schimbe-n plantă de pământ Cu numele Năvalnic. Şi-aşa purcese şi făcu Fecioara preacurată Zicând - Băiete, de acu Vei sta cu bunul tată Şi vei renaşte şi-nflori Devreme primăvara, Vei răsări şi vei spori Dând spor în toată ţara. Ci toţi şi toate au un rost Şi o menire-anume Câte mai sunt şi câte-au fost Minuni în astă lume. * * * Precum am auzit şi eu Minunea de poveste, Aşa a fost şi rostul meu S-o spun şi că mai este Acelaşi obicei şi azi Deşi ni-i traiul jalnic Loviţi de patimi şi necaz, Credinţa în Năvalnic Şi în magia lui mereu. În semn de preţuire, Pentru mărinimosul zeu Al vieţii-ntru iubire, Fecioarele îl poartă-n sân În pungă de mătase Şi-l pune soaţa de stăpân Pe toc de uşi la case S-alunge farmece şi vrăji. Şi-l ţin la piept şi mirii Din firele-i să facă străji În contra învrăjbirii Şi-a aprigelor răzbunări De muieruşti spurcate Care la pat şi sărutări Cam fost-au refuzate. Şi-i leac, Năvalnicul, la răni Nu doar ce ard în suflet, Ci şi beteşugitei cărni Oprind biet trup din umblet. Aduce spor, noroc şi bani, Alungă ghinionul, Lungeşte viaţa peste ani Ca remful şi tarhonul... Dar vă-ntrebaţi, cu Dochia Ce va fi fost să fie, Pe unde-şi poartă rochia De nu o fi stafie? Gurile rele cică zic, Doar să se afle-n treabă, Că nu e bună de nimic Şi e demult o babă Pusă mereu pe stricăciuni Şi-afurisită-n clanţă, Cu vestea printre băbăciuni Că-i mare cotoroanţă Şi într-un mărţişor, de rea, S-a pus să se îmbrace Când neaua tocmai se topea Cu nouă mari cojoace Să-şi urce oile din timp La munte la păşune, Sfidînd a zânei antotimp Cu zile calde, bune... Şi-abia în munţi, să-şi lepede Cojoacele la soare, Se îndură, nu repede, Ci rând pe rând. Dar mare Şi straşnic ger din nou s-a pus. Fără de foc în vatră, S-a preschimbat cu turma sus În stană grea de piatră. Dar sunt şi guri de oameni buni Şi înţelepţi ce-n semne Citesc tot felul de minuni Şi ce vor să însemne. Ei cred că Dochia s-a dus Sus la Ceahlău cu turma Şi că iubitului i-a spus Să-i șteargă-n lume urma Și s-o preschimbe-n cremene Cu dânsul să rămână Şi-n veci de veci să-i semene, Să fie împreună. Iar eu pe-aceştia-i cred şi cred În tâlcuri înţelepte, Cu voia-n taine să purced, A Domnului, ce drept e!
sâmbătă, 31 mai 2025