L-al orelor zilei şirag râzător Se-nşir cele negre şi mute Ce poartă în suflet mistere de-amor Pălite, sublime, tăcute Şi noaptea din nori Pe-aripi de fiori Atinge uşoară, cu gândul, Pământul. Pe-un cal care soarbe prin nările-i foc, Din ceaţă pustie şi rece, Un june pe vânturi, cu capul în joc, Cu clipa gândirii se-ntrece Şi calu-i turbat Zbura necurmat Mânat ca de-a spaimelor zână Bătrână. Pe aripi de munte şi stânci de asfalt Castelul se nalţă, se-ncruntă Şi creştetu-i negru şi creştetu-i nalt De nouri şi ani se-ncăruntă, Dar astăzi e viu Şi-n ton auriu Răsună din umbra cea mare Cântare. În mii de lumini ferestrele ard, Prin care se văd trecătoare, Prin tactul cântării sublime de bard, Cum danţă la umbre uşoare, Cum danţă uşor Dulci vise de-amor, Palatul părea în magie Aurie. Ca cerbul ce s-alţă în creştet de stânci, Urmat de săgeat-arzătoare, E calul ce sare prăpastii adânci În zboru-i puternic şi mare, Cu nara arzând, Cu coama pe vânt, O dată-ncă pinten l-împunge Şi-ajunge. Iar junele sare uşor de pe el Sub mantă-i purtând mandolină, Cu inima plină de-amoru-i fidel, Cu mintea de visuri plină, De grile de fier Al meu cavaler S-avântă cătând pe fereastă Şi-adastă: Ca gânduri palide din ore dalbe Zboară danţândele fiinţe albe, Par aromatele suflete line Duse de zefirii de prin grădine, În coruri nimfele cântă la hore Şi gem în lirele blânde, sonore, Ascunse gânduri de dor de ducă Triste şi palide ca o nălucă, Apoi în cetere ele-ncordară Şi plin şi limpede încet cântară Glas a trecutului ce însenină Mintea cea turbure de gânduri plină. Pe râul dorului, mânat de vânture, Veni odat’ Pe-un vas cu vâslele muiate-n cânture, Lin-împărat. Venit-a regele să calce văile Cătând o sor’, Eroi se-ninimă şi plâng femeile De-a lui amor. El fură munţilor ecouri tinere, Cântul la dor, Răpeşte buzelor naivei Vinere Vorba d-amor. Pe munţi în negură, pe stânci de cremene, El a cătat O albă vergină, să-i fie gemene Şi te-a aflat. Tu eşti cântărilor sororă gemene, Sufletul lor, Regele inimii trebui să-ţi semene Ca vis cu dor. În tine vede-se că e în ceriure Un dumnezeu, Purtând simetria şi-a ei misterure în gândul său. Mână dar coardele unele-ntr-altele, Mână-le lin. Căci ca în sufletu-ţi n-a găsit altele Regele Lin. Cântă cu doliul, ce-l varsă belele Când plâng de-amor, Să creadă lumile, să creadă stelele Că-i tactul lor. Cum zboară îngerii din stele-n stele, Barzii zbor, flutură printr-a lor bele; Din lungul horelor amestecate Barzii ridic a lor glasuri bărbate. Arpele-n cântece par că se sfarmă Când gem cu sufletul, când zic de-alarmă. Muzica sferelor: Serafi adoară Inima lumilor ce-o înconjoară, Dictând în cântece de fericire Stelelor tactul lor să le inspire. Şi cum colorile ce se îmbină Naşte a soarelui albă lumină, Astfel prin vocile răsunătoare Curge-astă mistică, dulce cântare: Ondină, Cu ochi de dulce lumină, Cu bucle ce-nvăluie-n aur Tezaur! Idee, Pierdută-ntr-o palidă fee Din planul Genezei, ce-aleargă Ne-ntreagă! Să-nvii vii Şi stânca de care râd timpii Şi tot ce mai e-n nesimţire în fire? Vin’ dară, Căci ochiu-ţi e viaţă şi pară, Şi sufletu-ţi, blândă magie Ce-nvie. Să cânte Ce secole tăcu înainte, Şi-a munţilor creştete-nalte Să salte. Şi din amestecul de vise dalbe, Dintre danţândele fiinţe albe, Iese cum cântecul dintre suspine Regina albelor nopţii regine. Păru-i ca aurul faţa-ncadrează, Cunună-n undele-i se furişează. Pe-o liră gingaşă şi argintie Mânuţa-i coardele le-ncurcă vie Şi cum din zilele poetici, june, A idealului iese minune, Astfel prin notele lirei de-amor Glasul ei tremură, dulce uşor: Liră spartă-n stânca lume, Suflet stins, muiat în nor, Plâns amar luat de glume, Adevărul vrăjitor, E fiinţa-mi tremurândă Care trece-n infinit, Ca un fulger fără ţintă, Ca un cap fără zenit. Şi din chinuri ce mă-neacă, Eu sorb mirul cel curat, Cum o lebădă se pleacă Bând din lacul îngheţat. Şi cu moartea cea adâncă Am schimbat al vieţii gând, Am fost vultur pe o stâncă, Sunt o cruce pe-un mormânt. Care-i scopul vieţii mele, Întreb sufletu-mpietrit? Ochiu-i stins, buzele mele De dureri a-nvineţit. Crucea-mi pare gânditoare, Parcă arde-a vieţii-mi tort Şi prin neguri mormântare Privesc faţa mea de mort. Dar atunci când albe zâne S-or privi-n sufletul meu, A! Gândiţi, gândiţi la mine Că am fost în lume eu. Un murmur feeric dezmiardă duios A salii tăcere senină, Prin bolta ferestrei, arcată pompos, S-aude vibrând mandolină, Ş-un eco uşor, Setos de amor, Se-neacă-ntr-a mandolei strune Nebune. Şi toată viaţa lui, tot ce-a cules Din unde, din munte, din vale, Tot sufletu-i june, tot scumpu-i eres Îl pierde în coardele sale. Vărsându-l cu dor, Plângând râzător, El cântă cu buze de miere Durere: „De ce nu-s o floare uscată de vânt Şi pală ca fruntea pe moarte, Ce mila o pierde prin cruci de mormânt Cu miros strivit, fără soarte, C-atunci m-ai lua, La mine-ai căta Gândindă, cum e trecătoare O floare. Dar eu nu-s, copilă, decât un amor Ce arde-n o inimă jună, Un glas de pe buze aprinse de dor, O minte pustie, nebună Şi dulce descânt Pe coarde de-argint, Când palida mea nebunie învie. Dar am o câmpie ce undoie-n flori, Câmpia speranţelor mele. Acolo te-aşteaptă râzândele zori, Pletindu-ţi coroană de stele. S-aduci prin amor De viaţă fior, În câmpul speranţelor vină, Ondină!”
