Te-au sfârtecat pe tine, o, dulce alinare, Tu, raza de lumină ascunsă-n răsărit, Mi-e gândul o revoltă ce strigă: Răzbunare! Cuvântul îmi e spadă-n războiul ce-am pornit. Îmi pun chezașă viața că-n aspra încleștare Voi presăra doar miere și florile de mirt În versul tău cel gingaș și fără-asemănare. Prin tine, poezie, dușmanii îi desfid! Mulți te-au ales drept scutul sub care se ascunde Întreaga lor năpastă de-a fi oricum prea mici Și au pornit la luptă cu vorbe furibunde, Dar răgetul de fiară e scos doar de novici. Pun mâna pe o piatră s-arunc în gloata care Se lăfăie semeață pe-un tron de epigon, Dar mâna îmi coboară când iată, mi se pare, Că-ntreaga adunare se zbate în nămol. Și-au pus blazon în frunte din versurile fade, Cuvinte înșirate, lipsite de-nțeles, Dar strigă-n gura mare că poezia-i arde Când demonii în noapte în cale le tot ies. Privirea lor senină ascunde răutatea Iar zâmbetul e plaga disprețului uman, Ei preaslăvesc frumosul și virtuozitatea, Dar sufletul se plimbă prin poezii în van! * Iertați-mi că durerea în mine se revarsă Când lovituri amare zdrobesc ce-i poezie. Mă lupt cu mine însămi pe o hârtie arsă De lacrima revoltei în care mă simt vie! 23.08.2016
sâmbătă, 31 mai 2025