Cândva, te-am creionat în mare taină, - Din vise ce-mi păreau cam efemere! Dar bune ca să-mi oblojesc o rană, Făcută într-o lume de ... tăcere. Erai pe-atunci o urmă de speranță, (lumina mea străină de-ntuneric). - Ce afișa vădită nonșalanță! Când dăruia iubirea (ca generic). Am rătăcit prin stele și prin timp, Dragostei tale să îi dau crezare. Dar, mai mereu, eram în contratimp, - Cu viața și cu noi, cu fiecare! - La ușa ta eu gândul mi-am lăsat! Să stea de pază (pentr-o lungă vreme). - Dar între timp, mirat, am constatat! Că a-nceput, de tine, a se teme. ”- Oare de ce, el, e în starea asta!”, - Și cine l-a adus la agonie?. E dragostea, ce l-a lovit, năpasta, Făcându-l ca să plece-n pribegie. Mi te-am ascuns acolo unde eu, Numai în vise poate am pătruns. Și-ți recunosc că nici chiar Dumnezeu, - Nu mi-a știut secretu-ndeajuns! Brăila, august 2017
sâmbătă, 31 mai 2025