Am să vă spun povestea ce-am reușit s-ascult Pe-un țărm atât de aspru și de bătut de vânt, Încât din începutu-i, în tot acel tumult, N-am înțeles nici timpul, nici locul pe Pământ. E, sigur, din vechime, e de pe vremea când, Cu sulițe și pietre sau ocrotiți de foc, Întâii dintre oameni se apărau luptând Cu fiarele, cu noaptea, cu ultimul soroc. Povestea mea o-ncepe un vânător de-atunci, Cu ochi lucind albastru, puternic și rebel, Ne’nduplecat în lupte, neascultând porunci, Temut de toți cei care se înfruntau cu el. Nu căuta putere – puterea ... el era, Nu-i trebuia șefia și nici vreun rang înalt; Voia singurătate, dar și cu ei să stea, Simțea că el e altfel, iar ei știau că-i alt. Se-ndepărta adesea de tot ce cunoștea Chemat de neștiutul ținuturilor noi Și cu speranța vie de a găsi ceva Ce-ar duce în uitare întoarcerea-napoi. Trecuse munți și codri, vânase în pustiu, Făcuse foc în peșteri deasupra mult de nori, Băuse din izvoare c-un colorit mai viu Decât un strop de rouă la prima rază-n zori ... Se odihnea pe-o stâncă din malul unui lac Ce-i atrăgea privirea cu apa-i de cristal, Când i-a-ntâlnit privirea. Înmărmurit, buimac, S-a întrebat, privind-o: “E-al visului final? E ea, aceea care, de-atâta timp, în vis, Mă cheamă și m-așteaptă, mă arde cu priviri Pierdute-n ale mele, aceea ce-a promis Că-mi va opri cărarea atâtor rătăciri?”. Iar ea, c-un gest molatic de braț marmoreean, Și-a întregit chemarea și a rămas a lui Pe-un țărm pierdut de lume al unui lac montan, Albastru-n ochi albaștri, adânc în ochi căprui. Povestea lor, șoptită în adieri de vânt, La focul dintr-o noapte pe-un țărm îndepărtat, Mi-a amintit că visul iubirii pe Pământ Trăia atunci când omul s-o afle a-ncercat.
marți, 17 iunie 2025