Doamna lângă Ştefan vine, Blândă-n vorbe şi-n purtat: Doamne, iar eşti supărat! Sunt, Voichiţă, pentru tine! Zăpăcită doamna sta Şi-nflorită de ruşine: Ce-am făcut, măria-ta? Tu? Nimic! Şi vodă strânge Mâna doamnei, gânditor. Şerpii-şi au culcuşul lor… Ah, Voichiţo, cum aş plânge! Rău ca Radu nimeni nu-i: Uite-n pumni aşa aş frânge Gât de lup cum e al lui! Doamna i-a pătruns cuvântul, Până-n suflet i-a pătruns. El tăcea, ea n-a răspuns. Noapte e, şi bate vântul, Şi prin noapte, cu vreo doi Tari să baţi cu ei pământul. Pleacă Ştefan la război. Dintr-acelaşi ceas Voichiţa Nu s-a mai oprit din plâns. Brâu pe trup ea n-a mai strâns. Nu şi-a mai gătit cosiţa. În genunchi, c-un dor păgân Ea sărută iconiţa Maicii Domnului, din sân, Unu-i soţ, iar altu-i tată, Pentru care se ruga? Zile-ntregi ea se lupta De fiori cutremurată; Când avea pe soţ în gând Ea se pomenea deodată Pe părinte blestemând. Ah, de-ar fi un zid de-aramă Între dânşii, până-n nori! Şi prin plâns adeseori Îi părea că ei o cheamă Să-i împace! Ea, dar cum? Pe ea cine-o bagă-n seamă? Prutul să-l opreşti din drum! Şi-ntr-o zi, sătui de sânge, Iată-i, moldovenii vin, Sufletul, de milă plin, Al Voichiţei cum se frânge: Pentru soţul ei dorit Râde veselă, şi plânge Pentru-un tată biruit. Ea cu paşi grăbiţi porneşte Să-şi cuprindă soţu-n prag; Ochii-i stinşi s-aprind de drag, Ştefan însă ocoleşte Ochii doamnei, e pripit. Iar Voichiţa nu-ndrăzneşte Nici să-i zică bun sosit. Tu mă ştii, Voichiţo, bine! Neamul vostru-i neam de hoţi, Şi-i voi duşmăni pe toţi, Cum te duşmănesc pe tine! Am să-i curm pe-ai tăi de veci Nu mai poţi trăi cu mine: Tu ai mamă, poţi să pleci. Doamna-ngălbenind scoboară Ochii umezi în pământ, Făr-a zice vrun cuvânt. Iese-apoi. I-a spus s-o doară, Şi-a durut-o ce i-a spus Un altar ce se doboară Când vin trăsnete de sus! Şi rămas acum viteazul Singur în iatac, şi-a pus Capu-n mâini, pe gânduri dus. El şi-a potolit necazul Dar pe doamnă o iubea! Şi-ngropând în coif obrazul Ştefan vodă-acum plângea!
sâmbătă, 19 aprilie 2025