Surzit de urletul furtunii Pe malul mării ce se zbate Îmi pare vin cu hoarde hunii Să ne sugrume-n libertate. Ostaşi cu zalele de spumă Se-nalţă arcuindu-şi arcul Că-mi plânge inima de humă Şi tremură în mine dacul. Parcă citesc iar catastrofe De-alte priviri cândva văzute Când el putea să-şi tragă coiful Mai apăsat numai pe frunte. Eu pot să fug cu tot cu lutul Şi chiar să le arăt şi spete, Iar el mai strâns îşi strânse scutul Fără schiţări de-autoportrete. De vreau, m-aşez în depărtare Ca picături să nu m-atingă, El încleşta spada-aşa tare Că ea-ncepu palma să-i frigă. Atunci a năvălit urgia, Iar el lovea fără să certe Că-n spatele lui, România Privea rugându-l să o ierte. Alături fraţii lui, stejarii, Stăteau cu viaţa neclintită Ca să nu calce-n râs barbarii Şi peste mine cu copită. Poate s-a prăbuşit sub săbii, Săgeţile îl doborâră, Doar speriate vorbe-vrăbii Povestea lui o povestiră. Ci din căderea-i alte fire S-au ridicat din nou în viaţă Ca să-nflorească iar iubire, Să întâlnească-o dimineaţă. Şi astăzi eu, prins în armură Stau iar cu faţa înspre hoardă Săgeţile ce-aruncă-n ură Credinţa vrând ca să mi-o piardă. M-aş cotili ca de la valuri Cumva, uşor să nu mă ude Însă hotarele ca maluri Cad jertfe ordiilor crude. Mă-nstrăşniceşte-această oaste, Mulţimile-i mă înspăimântă, Dar simt cum tălpile-mi pe coaste Ca rădăcinile se-mplântă. Sărac sunt încă în putere, Credinţă-n mine nu am multă Și-aud cum Ţara mea îşi cere Iertare pentru-această luptă. Dar Domnul coif pe frunte-mi trase Şi ma-ndrumat cum el se poartă – Sunt dac şi eu şi pala-mi scoasă E înfocată-n palma dreaptă. Isus mi-a dat pe lume rostul, Iar frica caută să-l frângă, Noi daci suntem şi scutul nostru Va fi tot timpu-n partea stângă! Vin leghioane de dezastre Să calce Viaţa cu-a lor larmă - Isus, înalt, în faţa noastră Îşi ţine Crucea ca o armă!!! Victor Bragagiu
sâmbătă, 31 mai 2025