Apari să dai lumină arcatelor fereşti, Să văz în templu-i zâna cu farmece cereşti. Prin vremea trecătoare luceşte prea curat Un chip tăiat de daltă, de-a pururi adorat. Privi-te-voi cu ochii în lacrimi fierbinţi… O, marmură, ai milă de-a mele rugăminţi! Îndură-te şi lasă privirea-mi s-o consul La alba strălucire a gâtului tău gol, La dulcea rotunzime a sânilor ce cresc, La noaptea cea adâncă din ochiul tău ceresc, Să văd că de privirea-mi tăcând te înfiori… O, marmură, ai milă de ochii-mi rugători! Aş vrea cu-a mele lacrimi picioarele să-ţi scald, În dulcea-nfiorare a sufletului cald, Să mor pătruns de jalea amorului meu sfânt, Ca lebăda ce moare de propriul ei cânt, Să mor de-ntâia rază din ochii tăi cei reci… O, marmură, ai milă de stingerea-mi pe veci! Ca iarna cea eternă a Nordului polar Se-ntinde amorţirea în sufletu-mi amar, Nimic nu luminează astei pustietăţi, Doar sloiurile par ca ruine de cetăţi, Plutind de asprul viscol al morţii cei de veci… Tu ramură-nflorită… pe visul meu te pleci! Din lumea de mizerii şi fără de-nţeles Cu ochii cei de gheaţă ai morţii m-am ales Şi totu-mi pare veşted, căzut şi uniform. Sunt însetat de somnul pământului s-adorm, Încât numai de nume îmi pare că exist… Tu doar răsari c-un zâmbet în visul meu cel trist! Cu ochii tăi de înger mă mângâi şi mă minţi, Căci ei cuprind o lume de dulci făgăduinţi, De-amor fără de margini, de scumpe fericiri, Cum nu se află-n lumea aceasta nicăieri, Căci este umbra blând-a iubirii cei de veci, Ce trece cu întreaga-i putere, pe când treci! Nici luna plutitoare, nici stelele din cer N-or să pătrundă-n lumea trecutelor dureri, N-or să pătrunz-amarul pierdutei tinereţi, Măcar să am de-acuma o sută de vieţi, Căci sufletu-mi de-atuncea e-atât de-ntunecat… Doar ochii tăi de înger în visul meu străbat! Ca toamna cea târzie e viaţa mea, şi cad Iluzii ca şi frunza pe undele de vad, Şi nici o bucurie în cale-mi nu culeg, Nimic de care-n lume iubirea să mi-o leg, Pustiul şi urâtul de-a pururi mă cuprind… Doar braţele-ţi de marmură în visul meu se-ntind! Precum corăbii negre se leagănă de vânt Cu pânzele-atârnate departe de pământ, Cum între cer şi mare trec pasările stol, Trec gândurile mele a sufletului gol, Întind ale lor aripi spre negre depărtări… Tu numai eşti în visu-mi luceafărul pe mări. Cu aspra nepăsare tu sufletu-mi aduci Pe cele două braţe întinse-a sfintei cruci Şi buzele-nsetate cu fiere mi le uzi; Când ruga mea fierbinte nu vrei să o auzi, Mă faci părtaş în lume durerilor lui Crist… O, marmură, ai milă de sufletul meu trist! Dar te cobori, divino, pătrunsă de-al meu glas, Mai mândră, tot mai mândră la fiecare pas… Visez, ori e aievea? Tu eşti în adevăr? Tu treci cu mâna albă prin viţele de păr? Dacă visez, mă ţine în vis, privindu-mi drept… O, marmură, ai milă să nu mă mai deştept!
