AUTUMNALĂ Îmi amintesc o primăvară care Părea că nu va mai avea sfârşit Iubeam mereu, mereu eram iubit Şi timpul îmi părea a fi o mare Ce trece dincolo de orice zare. Ştiam de fapt că timpu-i infinit. Culegător eram de flori de stâncă Şi mă hrăneam cu mied din sânul drept Crezând că sunt un mare înţelept Când mă feresc de dragostea adâncă. Îmi amintesc acele zile încă Şi simt acelaşi dor arzând în piept. Nu, n-am simţit cum vara mă-ncălzeşte, Cum mă-nfierbântă soarele pe plajă Credeam că ştiu să fac mereu o vrajă Şi nu simţeam în spate cum îmi creşte Pustiul care fură tâlhăreşte Când laşi să facă dragostea de strajă. Clepsidra mea nu trebuia rotită, Puneam mereu nisip, aveam destul, Şi ma-nfruptam din viaţă nesătul Cu orice clipă ce părea trăită. Aveam doar noapte ce părea albită De un careu, o chintă sau un ful. Am fost surprins când am văzut copacii Pierzând încet podoaba primăverii Şi-am înţeles că n-am dat sens averii Pe care-o au bogaţii şi săracii Mi-am amintit atunci cum se duc macii Când suflă vântul către nicăieri. E greu să simţi cum piere-o amintire A unei mari iubiri acum pierdute. În urmă am doar drumuri cunoscute, În faţă e o vagă amăgire. Atâţia morţi uitaţi în cimitire Fără birou de suflete pierdute.
sâmbătă, 31 mai 2025