Dineoare, un om pacinic, de mii grije-mpresurat, Pe o cale, în amurgul, trecea-aproape de un sat. Dulmecând pre el un câne, începu cumplit să latre; De asemene şi alţii, din bordeie şi din şatre, Păzitorii câni de stână, cu dulăi ş-ogari urla, Cât de vuietul sălbatic toţi munceii răsunau. Asurzit, plin de mirare, întrebă pe câni nu-s cine: Zgomotul şi astă larmă, spuneţi-mi, de unde vine? Însă nimeni putut-au ca să deie vrun răspuns, Că lătra cânii, căţeii, din tunericul ascuns, Făr-a şti, cu toţi, de ce În lătrat se întrece! A deşertului om asta este chiar icoana vie: Cel rău scoate o minciună, alt nebun adaoge-o mie, Strigă, flacăra invită, Făr-a şti de ce-i stârnită! Focul din scântei precum, Născând, toate le preface În cenuşă şi în fum, Aşa-a oamenilor pace O minciună au surpat Şi pe fraţi au dezbinat. Deseori virtutea sântă prin intrigă s-au pierdut, Socrat pentr-o calomnie cupa morţii au băut, Aristide s-au disţerat, Sţipion s-au defăimat, Staturi mari, ce-au înflorit, Tot de-acest rău au pierit!
sâmbătă, 19 aprilie 2025