Ciuma

Frunză verde salbă moale,
Adus-a un nor în poale
Boala cea mai rea din boale!
Noru-n ţară s-a lăsat,
Peste oameni a plouat,
N-a plouat ploaie curată,
Dar cu ciumă-amestecată!
Unde-ajunge picătura,
Se închid ochii şi gura,
Ochii să nu mai privească,
Gura să nu mai grăiască!
Plină-i ţara, mult e plină
De scaieţi de mărăcină;
Unde-s tufe prin potici
Sunt morminte de voinici,
Unde-s tufele mai dese,
Morminte de jupânese,
Unde-s tufele mai rari,
Morminte de fete mari,
Unde-s tufele mai vii,
Tot morminte de copii.
Frunză verde porumbică
Stă voinicul la potică.
Ciuma rea îi iese-n cale,
Voinicul zice cu jale:
„Na-ţi calul cu armele
Şi-mi lasă tu zilele.”
Ea-i răspunde: „Dragul meu!
Cal şi arme nu voi eu,
Dar pe tine chiar te vreau”.
Frunză verde garofiţă,
Trece-n câmp o copiliţă
Cum e crinul înflorit,
Cum e bună de iubit.
Baba Ciuma cea păgână
Mi-o apucă strâns de mână.
Copiliţa-i zice: „Ciumă!
Nu-mi fii ciumă şi-mi fii mumă!
Na-ţi salba cu florile
Şi-mi lasă tu zilele.”
Ea-i răspunde: „Drăguliţă!
Am o neagră sălbuliţă
De cercat la gâtul tău,
Care nu te-a prinde rău.”

Frunză verde toporaş,

Iat-un dulce copilaş
Care alungă-un fluturaş.
Unu-aleargă, unul zboară:
Ciuma-i prinde şi-i omoară!

Frunză verde poamă acră,

Iată-o babă, iată-o soacră
Cum o vede Ciuma-ndată
Dă la fugă spăimântată,
Culegând în calea ei
Pruncuşorii mititei,
Nevăstuice tinerele,
Copiliţe gingăşele,
Fecioraşi cu mintea crudă
Şi bărbaţi voinici la trudă.
Ducă-s-ar în pribegie!
Ducă-s-ar în cea pustie,
Îndărăt să nu mai vie!